Am fost pregatita pentru opera

Dupa 15 ani de absenta de pe scena lirica romaneasca, soprana Leontina Vaduva a revenit recent in fata publicului de la noi. Absolventa a Conservatorului din Bucuresti, a castigat Premiul I la Concursul de Canto de la Toulouse (1985), un an mai tarziu debutand in rolul titular din opera Manon, la Teatrul “Capitole” din acelasi oras. Ulterior, angajamentele prestigioase s-au succedat rapid, la Nisa, Londra (Royal Opera House Covent Garden), Paris (Opera Bastille), Viena (Staasoper) si Milano (La Scala).

– Revenirea pe scena bucuresteana s-a petrecut sub semnul lui Enescu. Este vorba atat despre Festivalul International ce-i poarta numele, cat si despre faptul ca v-ati inclus in program cele Sapte cantece pe versuri de Clement Marot. Care este relatia dvs. cu muzica lui Enescu?

– In afara de Oedip, am mai ascultat muzica de camera, dar, fiind plecata de relativ multi ani, n-am avut ocazia sa-l frecventez prea mult pe Enescu. In orice caz, la ora actuala, Oedip este o opera care intereseaza multe teatre din Europa, ceea ce ma bucura imens, iar eu am incercat sa introduc in programele mele de recital mai ales lieduri ale sale.

– Activitatea vi se imparte armonios intre opera si lied. Care este diferenta de atitudine pe care o impun cele doua genuri? Ce va atrage la fiecare?

– Eu am fost pregatita pentru opera. Liedul l-am abordat ceva mai tarziu, la insistentele impresarei mele, Luisa Petrov, care m-a convins ca, in timp, nu voi mai putea sa interpretez unele roluri si ca ar fi bine sa-mi pregatesc un public de recital. La inceput mi-a fost frica, pentru ca in recital ai senzatia ca esti dezbracat. Fiecare melodie are specificul ei, fiecare text, fiecare compozitor au particularitatile lor si cred ca atentia publicului este mult mai greu de retinut in cazul unui recital, decat al unei opere. Suntem intr-un fel descoperiti pentru ca nu mai avem la dispozitie nici costumele de epoca, nici o orchestra mare, care sa acopere unele imperfectiuni… Suntem profund vulnerabili. In alta ordine de idei, in ambele cazuri, incerc sa fiu cat mai fidela textului si muzicii. Pe langa aspectul strict vocal, am fost intotdeauna interesata de psihologia si de personalitatea personajelor. Se intampla sa descoperi ca unii cantareti sacrifica acest aspect de dragul frumusetii sunetului… Reiau o idee pe care am mai spus-o: cand plangem, nu suntem neaparat frumosi, si cu toate acestea plangem.

– Atractia pentru muzica franceza s-a datorat faptului ca v-ati stabilit in Franta, sau au existat si alte motivatii?

– Cred ca am avut o inclinatie speciala pentru muzica franceza. Cand am participat la un concurs de canto in strainatate, studenta fiind, mi-am cumparat discul cu Manon de Massenet. Poate ca a fost un semn al destinului, pentru ca orchestra era dirijata de Michel Plasson, iar in rolul principal se afla exceptionala cantareata romana Ileana Cotrubas, care inregistrase acest disc alaturi de Alfredo Krauss. Am ascultat de multe ori muzica franceza si efectiv m-am indragostit de ea. Iar Michel Plasson mi-a sedimentat gustul, explicandu-mi stilul francez.

– A fost o perioada in care ati realizat mai multe inregistrari, acum pareti mai putin interesata de acest subiect. De ce?

– Peste ani, am colaborat cu mai multe case de discuri. In ultimul timp, am ajuns insa la concluzia ca scena este mult mai importanta. In studioul de inregistrari poti relua frazele de cate ori vrei, pe cand cursivitatea unui spectacol nu permite asta… Apoi, in studio, inginerul de sunet poate modifica vocea artistului dupa cum “se cere”. Una dintre situatiile care ma deranjeaza in aceasta indepartare a lumii discului de cea a operei este aparitia unor muzicieni ce canta pe disc piese pe care nu sunt capabili sa le cante pe scena. Eu nu vreau sa fac asa ceva. Chiar daca pe scena se ivesc imperfectiuni tehnice sau muzicale, voi prefera intotdeauna discului spectacolul. Discul nu mai este o carte de vizita a artistului. Cele doua lumi, a scenei si a industriei discografice, s-au despartit si se indeparteaza tot mai mult. – Va ganditi sa apareti pe scena Operei Nationale din Bucuresti. Nu va descurajeaza zvonurile legate de nivelul ansamblului, de vechimea montarilor?

– Eu cred ca romanii au fost intotdeauna capabili sa se mobilizeze in situatii extreme, desi nu vreau sa spun ca aparitia mea pe scena ar fi o asemenea situatie. Dar, cand omul vrea sa arate ce poate, reuseste. Un exemplu a fost si acest recent Oedip, in care ansamblul operei s-a autodepasit, efectiv. Poate ca s-a mostenit din perioada comunista o oarecare delasare. Acum, insa, stim ca trebuie sa facem ceva cu viata noastra si ca avem dreptul sa ne aparam. Iar artistul se apara prin vocea si prin pregatirea sa. Situatia e dificila, dar nu cred ca e imposibil de facut o productie frumoasa. Acum cativa ani, am fost pentru doua zile la Bucuresti, se juca Faust si am vazut spectacolul, care mi-a placut foarte mult. Era o montare curajoasa si interesanta, iar Marguerite era chiar o colega de-a mea…

– Faceti parte dintr-o generatie de aur a vocilor feminine romanesti. Sunt multe nume mari pe care le-as putea aminti aici. Vi se intampla sa va intalniti pe scena, sa cantati impreuna?

– Sigur, in cateva concerte m-am intalnit cu Angela Gheorghiu, desi cu ea mi-e mai greu sa cant, pentru ca suntem amandoua soprane si avem aproape aceeasi factura vocala. Cu Ruxandra Donose nu am cantat, dar sper ca voi avea ocazia… Am intalnit si romani cu care am cantat. Pot vorbi despre Robert Nagy, alaturi de care am aparut intr-un Faust in versiune de concert la Rotterdam, apoi despre Alexandru Agache… M-am intalnit cu foarte multi romani, atat pe scena, cat si in afara ei.

– Pe cand anuntatul concert in Bucuresti, la Sala Radio?

– In functie de amanuntele de program, poate chiar in stagiunea viitoare. Oricum, l-am intrebat pe maestrul Michel Plasson, aflat si el in Romania pentru festival, daca i-ar face placere sa vina sa dirijeze o opera integrala in Romania si a spus ca ar accepta cu dragoste, pentru ca intalneste aici atatea figuri cunoscute, pe care le-a acompaniat in decursul anilor: Ludovic Spiess, Viorica Cortez, Maria Slatinaru. Proiectul este, asadar, in constructie, dar recunosc ca mi-ar placea sa joc intr-o opera franceza, dirijata de maestrul meu preferat, Michel Plasson.

– Care va sunt proiectele scenice pentru viitorul apropiat?

– Dupa pauza generata de nasterea fiului meu, voi relua Mimi in Boema la Toulon, apoi voi debuta in rolul Alice Ford din Falstaff la Bordeaux, dupa care va urma aparitia, la Liege, in Dialogul carmelitelor de Poulenc – si iata-ma reintrand incet in ritmul obisnuit.

– Cum ati perceput relatia cu publicul romanesc, dupa o despartire de 15 ani?

– Recitalul meu a fost inclus intr-un festival prestigios, alaturarea cu mari nume ale muzicii internationale actuale onorandu-ma. Mi-a fost greu sa iau hotararea de a ma intoarce din multiple cauze, dar nu regret si sunt extrem de fericita ca m-am reintalnit cu publicul de acasa. Sper sa mai vin si la alte editii ale festivalului, poate intr-o opera integrala. De pe scena, dar si din sala, am avut senzatia clara ca publicul este extrem de dornic de cultura. Numarul celor aflati in salile de concert a fost impresionant.