Am fost si eu la Salcuta

Eram inca procuror in primavara anului 1996, cand am aflat ca, langa Bistrita, necuratul se ivise de cateva ori, pentru a-si lipi ranjetul had pe suflarea unor fiinte neajutorate, aruncand in blestem un satuc cu cateva zeci de suflete uitate si amortite in vesnicia nevolniciei scurse intre paharelele de “jinars”.
Primul semn al Apocalipsei se holbase prin 1992, in curtea unei vadane varstnice, care zacea nemiscata langa un barbat mai tanar, cu mintea imputinata. “S-au omorat reciproc!”, au “vorovit” in cele din urma satenii ingroziti de intamplarea ce nu putea fi explicata. Zilele si noptile s-au stins la fel de neinsemnate, pana in 1994, cand tenebrele iadului s-au pravalit din nou hulpav peste mica asezare rurala. Dupa saptamani de cautare spaimoasa, in putul fantanii parasite din curtea scolii au fost gasite cadavrele a doua femei, disparute in conditii nestiute. Oamenii si-au facut semnul crucii, iar ziarele s-au intrecut in metafore si comparatii pentru a prezenta grozavia de la Salcuta.
In 1996 am luat drumul Nasaudului, ademenit de provocarea sinistrului, visand ca dupa alti doi ani nenorocirea se va repeta, ca intr-un ciclu al crimei in serie, sordid si implacabil. Am zabovit vreo opt zile in tinutul damnat, incercand sa recompun, printre tufanii de liliac inflorit, realitati deja inghesuite in lacasuri insangerate ale memoriei colective. Nimeni nu dorea sa-si mai aminteasca de mortile ce alungasera linistea stearpa sorocita salcutenilor si un fel de mutenie comandata si agresiva se cuibarise in fiecare. Asezat pe un tapsan abia inverzit, priveam de sus ingramadirea de case povarnite si simteam gustul acru al infrangerii. In putinul timp cat am batut ulitele Salcutei, am reusit sa cunosc aproape toate personajele piesei rocambolesti si mi-am dat seama inca o data ca oamenii prefera sa ramana incatusati in misterul ce le poate aureola vietuirea, decat sa-l spulbere. Exista, indiscutabil, o vraja a inexplicabilului, careia individul i se abandoneaza cu o voluptate a resemnarii greu de inteles.
In atmosfera stalcita de alcool am gasit un posibil criminal, pe care nesansa il impinsese in jocul ei periculos. Evidenta se intorsese impotriva lui cu ferocitate, spre satisfactia noastra, a achetatorilor hotarati sa dezlege enigma celor patru cadavre.
L-am avut in fata pe suspect aproape o zi, timp in care l-am intors pe toate fetele sufletului sau salbaticit de frica, in speranta ca ceva din comportamentul sau il va trada, ca gest izbavitor. Nu a facut-o insa, lasandu-ne pe mai departe in ghearele reci ale neputintei. M-am gandit aproape zilnic la individul respectiv, straduindu-ma sa descopar daca am gresit sau nu lasandu-l in libertate, ca intr-un cosmar de neinlaturat. Era ultimul rest al vechii profesii, pe care l-am tarat cu mine oriunde, asemenea unei casete cu cenusa fiintei apropiate incinerate.
In toamna anului 1999, deci dupa o asteptare de cinci ani, criminalul a lovit din nou, izgonind definitiv misterul paralizant al consatenilor sai, iar eu m-am vindecat de nesomnul vinovatiei.