Am mai auzit asta, dar el parca o spune mai bine

Toata lumea buna a zonei euro a rasuflat usurata acum trei luni, cand justitia franceza l-a absolvit de orice acuzatie in procesul Credit Lyonnais pe Jean-Claude Trichet, guvernatorul Bancii Frantei. Cazul era atat de cunoscut, incat devenise in ultimii trei ani o piatra de moara care se asocia inevitabil cu imaginea bancherului: Trichet era suspectat ca acum zece ani, cand era sef al Trezoreriei franceze, a fost complice la ascunderea pierderilor bancii Credit Lyonnais, la acea vreme victima a programului sau de investitii spectaculoase, mai ales imobiliare, al carui esec a incercat sa-l acopere prin falsificarea rezultatelor financiare. A fost o risipa de bani suportata ulterior de statul francez, respectiv de contribuabili, pentru care costul total al restructurarii bancii a fost estimat la 30 de miliarde de euro.
De verdictul pentru Trichet depindea viitorul Bancii Centrale Europene (BCE), intrucat inca de la fondarea institutiei, in 1998, sefii de guvern din statele membre ale euro convenisera ca primul presedinte, olandezul Wim Duisenberg, sa renunte in 2002 la mandatul sau in favoarea francezului, spre a echilibra astfel orgoliile in interiorul zonei euro. Dincolo de partea jenanta a chestiunii, constand in inculparea intr-un astfel de scandal a unuia din cei mai respectati bancheri europeni, gasirea unui alt succesor la sefia BCE, in cazul ca Trichet ar fi fost gasit vinovat, ar fi implicat acum cheltuieli de energie si de timp greu de suportat intr-un moment si asa destul de delicat pentru economia zonei euro. In plus, si pietele, si analistii se obisnuisera cu ideea ca Trichet e “domnul euro” prin excelenta, omul potrivit la locul potrivit, avand in vedere lunga sa istorie de lobby pentru moneda unica: el a fost negociatorul-sef al Frantei pentru sectiunea despre moneda unica a Tratatului de la Maastricht. In decembrie 1998, intr-o celebra declaratie despre lansarea euro, Trichet enunta conditiile pe care le credea necesare pentru succesul noii monede, conditii ramase la fel de actuale si acum si devenite principii ale ortodoxiei monetariste specifice BCE: credibilitatea si uniformitatea politicii monetare a zonei euro, respectarea prevederilor bugetare ale Pactului de Stabilitate si Crestere asumat de statele membre, reforme structurale pe piata muncii si cresterea competitivitatii produselor europene. Pana acum, desi Wim Duisenberg a insistat pe tot parcursul mandatului sau in favoarea acestor principii, rezultatele nu l-au slujit prea mult: dupa ce euro a scazut prea mult, acum a crescut prea mult, ceea ce afecteaza cresterea economica; in timp ce unele state au respectat plafoanele Pactului de Stabilitate (deficit bugetar de maxim 3% din PIB si datorie publica de maxim 60% din PIB), Franta si Germania le-au depasit sistematic si chiar au incercat, recent, sa obtina o derogare de la ele. Singura bila alba e legata de reducerea inflatiei – un obiectiv enuntat obsesiv de oficialii BCE ani la rand – dar care nu e numai rezultatul politicilor BCE, ci in mare masura al conjuncturii economice mondiale, unde o rata a inflatiei de peste 5% in tarile dezvoltate, ca la inceputul anilor ’90, a devenit acum de neconceput. Pericolul inflatiei a fost in cele din urma inlocuit de cel al deflatiei, astfel incat, pentru a stimula o economie a zonei euro inca stagnanta, BCE s-a vazut nevoita sa redefineasca, acum cateva luni, notiunea de “stabilitate a preturilor”, care nu mai inseamna acum reducere a inflatiei, ci mentinere a inflatiei mai aproape de plafonul de 2% decat de zero.Cat despre cresterea economica pe ansamblul zonei euro, desi in ultimele luni da semne de redresare, e evident cu mult sub posibilitati, ceea ce i-a facut pe unii analisti sa considere ca BCE, spre deosebire de Rezerva Federala a SUA, nu a facut tot ce i-a stat in putere ca sa stimuleze economia prin parghia dobanzilor. E drept, in ultimii cinci ani, BCE a redus dobanda de referinta de 9 ori, iar Fed de 12 ori; dobanda BCE a fluctuat intre un maxim de 4,75% (in 2000) si un minim de 2% (in iunie 2003), in timp ce marja Fed a fost mult mai mare, intre 6,5% si 1%. Cine il critica insa pe Duisenberg pentru lipsa de agresivitate trebuie sa aiba in vedere insa ca independenta de actiune a presedintelui Fed e mult mai mare decat a sefului BCE, care trebuie sa ajunga la consens cu ceilalti membri ai consiliului guvernatorilor bancii, ceea ce n-a fost niciodata o treaba usoara.Analistii spera ca Trichet va reusi sa se dovedeasca mai bun ca Duisenberg exact pe acest teren, cel al persuasiunii – fata de colegii din BCE in luarea deciziilor, fata de publicul european in explicarea lor si fata de restul lumii in promovarea lor. Daca a fost un punct comun in toate comentariile despre viitorul BCE sub Trichet, a fost satisfactia ca francezul, om de lume, negociator versat si bun vorbitor, va avea elocventa care i-a lipsit lui Duisenberg. De altfel, si la audierea de acum cateva zile in fata Parlamentului European, Trichet a tot insistat pe ideea ca bancile centrale trebuie sa fie in stare sa explice necesitatea reformelor pe care le doresc de la guvernele tarilor lor, pentru ca problema e nu faptul ca nu se pot face reformele, ci faptul ca ele sunt gresit intelese. Si in privinta autoritatii in sine a presedintelui BCE, un plus de elocventa si o prezenta mai carismatica ar face bine, a spus Trichet, deplangand diferenta dintre marele impact mediatic al audierilor lui Alan Greenspan in fata Congresului american si anonimatul vizitelor lui Duisenberg la Parlamentul European.Mai departe de comportamentul in public insa, ramane de vazut ce decizii concrete de politica monetara va incerca sa promoveze. Din cate a declarat pana acum, Trichet e in mod clar un monetarist convins, pentru care respectarea limitelor de deficit bugetar si de datorie publica are prioritate absoluta fata de orice tentativa a guvernelor de a sustine ca nu pot realiza crestere economica decat prin renuntarea la constrangerile Pactului de Stabilitate. Nu sunt de prevazut, deci, surprize in sensul renuntarii la politica BCE de pana acum, ci mai curand o ridicare a tonului in apararea acelorasi principii pe care Duisenberg nu le-a putut impune cu suficienta autoritate: “Cand au adoptat moneda unica, cele 12 economii si 12 natiuni au decis sa imparta un destin comun. Pana acum nimeni nu mi-a cerut sa modific textul Pactului de Stabilitate, si ma bucur, pentru ca orice modificare a textului ar submina credibilitatea uniunii economice si monetare in ansamblu. Numai respectarea Pactului ne asigura credibilitatea si, prin aceasta, cresterea economica”.
BCE e privita de multi in lumea bancara drept un soi de dublura a bancii centrale germane, Bundesbank, mai ales ca are si sediul la Frankfurt, capitala financiara a Germaniei; la fel ca Bundesbank, unul din principalele sale scopuri, daca nu cel mai important, a fost pana acum mentinerea sub control a inflatiei.
Banca Centrala Europeana (BCE) a inceput sa opereze oficial la 1 iulie 1998, ca institutie succesoare a Institutului Monetar European, infiintat pentru a coordona tranzitia la moneda unica europeana.
In calitate de coordonator al politicii monetare pentru cele 12 tari membre ale euro, BCE colaboreaza cu bancile centrale nationale, in cadrul Sistemului European al Bancilor Centrale.
Sarcinile sale sunt:-definirea si aplicarea politicii monetare, concretizata in primul rand in stabilirea ratelor dobanzilor; -mentinerea stabilitatii preturilor; -sprijinirea politicilor economice ale statelor membre, atata vreme cat acestea nu afecteaza stabilitatea preturilor; -coordonarea operatiunilor valutare si supravegherea nivelului rezervelor valutare ale statelor membre; -promovarea unei functionari eficiente a sistemelor de plata interbancare; -in perioada lansarii bancnotelor si a monedelor euro, BCE a avut dreptul exclusiv de a autoriza emiterea acestora, iar in prezent imparte acest rol cu bancile centrale nationale.
Primul presedinte al BCE a fost Wim Duisenberg, fostul sef al Bancii Centrale a Olandei, a carui numire a fost rezultatul unui compromis intre principalele puteri ale zonei euro, Germania si Franta.
In speta, Germania nu a acceptat un francez la conducerea bancii, pe motiv ca statul german a pierdut deja destula autoritate prin renuntarea la marca, cea mai puternica moneda a zonei euro, iar Franta a consimtit ca “neutrul” Duisenberg, olandez, sa fie primul presedinte al BCE, cu conditia sa nu-si exercite intregul mandat de opt ani, ci sa demisioneze la jumatatea mandatului, spre a-i ceda locul unui succesor francez.
Acesta, desemnat inca din 1998 in persoana lui Jean-Claude Trichet, guvernatorul Bancii Frantei, n-a putut sa preia insa fotoliul de presedinte al BCE in iulie anul trecut, din cauza procesului in cazul bancii Credit Lyonnais, in care a fost implicat. Prin urmare, Duisenberg si-a prelungit mandatul pana la clarificarea in justitie a situatiei lui Trichet, ceea ce s-a intamplat in iunie acest an.
Din cauza formalitatilor legale necesare (audierea lui Trichet in Parlamentul European, apoi aprobarea de catre sefii de guvern ai statelor membre ale zonei euro), Trichet va putea sa fie instalat oficial in functia de presedinte al BCE abia la 1 noiembrie.
Consiliul guvernatorilor BCE este format din presedintele bancii, cei 12 guvernatori de banci centrale din statele membre si cinci alti membri numiti pe criterii politice, cu un mandat de opt ani, fara posibilitate de reinnoire:
-vicepresedintele Lucas Papademos, profesor grec de economie
-economistul-sef Otmar Issing, fostul economist
-sef al Bundesbank-Tomasso Padoa-Schioppa, fostul sef al organismului italian de reglementare a pietei de capital, Consob
-Eugenio Domingo Solans, de la Banca Spaniei
-Sirkka Hamalainen, guvernatorul Bancii Centrale a Finlandei si singura femeie din consiliu.
crenguta.nicolae@zf.ro