Am sa propun o lege care sa pedepseasca hartuirea literara

Alex. Stefanescu este un critic cunoscut de mai toata lumea. A publicat multe carti, a facut vreo doua decenii cronica “de intampinare”, scriind cam despre tot ce a aparut in literatura romana, chiar si despre cartile proaste (rubrica “Fiasco” din Ziarul de Duminica), este redactor-sef al revistei “Romania literara” si, de aproape un deceniu, anunta o monumentala Istorie a literaturii romane contemporane – principala tema a acestui interviu.

– Cum a fost in concediu?

– Ca acasa. Am carat dupa mine o valiza de carti, fise, taieturi din reviste. Cand am ajuns la Neptun, nu reuseam s-o dau jos din masina, atat de grea era. Cineva, care a vrut sa ma ajute, mi-a spus ca se gaseste nisip si la mare, nu trebuia sa-mi aduc de la Bucuresti.

Am avut, deci, cu mine o mica biblioteca si in fiecare zi am lucrat incepand de la sase dimineata. In primele ore ale diminetii, cand cei din vila dormeau, era usor, dar pe la noua-zece, cand ii vedeam – de la fereastra – mergand la plaja, ma simteam pedepsit – de soarta – sa stau inchis in camera mea. In sfarsit, inainte de pranz, plecam si eu sa fac o baie. Si atunci, insa, in loc sa ma uit la fetele frumoase de pe plaja, treceam ca o bufnita orbita de lumina printre trupurile goale si incinse de pe cearsafuri, gandindu-ma obsesiv la ultima fraza pe care o citisem sau o scrisesem.

– A trecut mai bine de un deceniu de cand lucrezi la Istoria literaturii romane contemporane. Cand o termini?

– La sfarsitul acestui an. Daca nu mor pe neasteptate…

– De ce sa mori?!

– N-am un motiv anume. Dar vietuim intr-o tara in care se traieste periculos si oricand ti se poate intampla ceva. Pasesti in gol cand deschizi usa de la lift sau esti injunghiat pe strada pentru cei o suta de mii de lei pe care ii ai la tine…

– Nu intra in lift inainte de a verifica daca se afla acolo! Nu umbla pe strada cu bani la tine!

– Ai, ca de obicei, umor…

– Te mai intreb ceva, fara umor. De ce ai avut nevoie de atat de mult timp ca sa scrii o istorie a literaturii romane contemporane?

– In primul rand, pentru ca, de-a lungul anilor, nu m-am ocupat numai de asta. Dupa 1989, mi-am cheltuit, iresponsabil, dintr-un exagerat sentiment al responsabilitatii, o mare parte din energie pronuntandu-ma in probleme politice sau participand direct la viata politica. Am scris, de exemplu, peste o suta de articole (nefavorabile) numai despre Ion Iliescu, mai multe decat am scris (favorabile) despre Nichita Stanescu. Am luat parte la sedinte, mitinguri, marsuri de protest. Am condus asociatii, programe, fundatii etc. Rezultatul? Zero. Ca si rezultatul agitatiei altor mii de intelectuali care si-au facut iluzia ca ii pot invinge pe fostii activisti ai PCR si fostii securisti, aflati la putere si dupa 1989. In tara se traieste la fel de prost, nimeni nu a remarcat ce am facut (in afara de cei care mi-au spart geamurile la masina sau mi-au dat telefoane de amenintare), iar eu sunt mai batran cu paisprezece ani.

In al doilea rand, nu este deloc usor sa scrii o istorie a literaturii romane contemporane (perioada 1941-2000) asa cum o concep eu. Eu nu vreau sa fac din aceasta carte (doar) un show critic, tin foarte mult ca ea sa aiba si un caracter informativ. Or, sursele de informare serioasa si exhaustiva lipsesc in Romania. Informatiile de care dispunem sunt imprecise si incomplete (cand nu sunt simple fictiuni). Pana si rapoartele serviciilor secrete de informatii (de genul celor pe care le-am citit in Cartea alba a Securitatii) sunt pline de erori. Mi-a trebuit mult timp ca sa-mi procur informatii: despre scriitorii aflati in afara granitelor tarii, despre cei care au murit in inchisori, despre cei interzisi in timpul regimului comunist s.a.m.d.

– Va fi vorba, in cartea ta, si despre scriitorii romani din alte tari?

– Da. Criteriul unic il constituie, din punctul meu de vedere, limba in care au scris. Daca au scris in limba romana, ii consider scriitori romani. Daca nu, nu.

– Cum te simti dupa aceasta cura de literatura romana?

– Intoxicat. Partea proasta este ca a trebuit sa citesc (sau macar sa rasfoiesc) si mii de carti fara valoare. Cartile propagandistice ale unor autori fara talent, care erau in timpul comunismului bibliografie obligatorie pentru elevi si studenti, eu le-am citit de buna voie si nesilit de nimeni, de fapt silit de mine insumi.

– Vrei sa spui ca literatura romana din a doua jumatate a secolului douazeci nu merita citita?

– Nu vreau sa spun asta. Printre miile de carti fara valoare, se afla sute care prezinta interes, iar dintre ele cateva zeci sunt extraordinare. Este chiar greu de inteles cum a reusit sa supravietuiasca (uneori in forme exuberante) literatura romana intr-o perioada cu totul nefavorabila literaturii.

– Nu ti-e teama de concurenta? A aparut nu demult o istorie a literaturii romane contemporane scrisa de Marian Popa…

– Lucrarea lui Marian Popa este deconcertanta prin amestecul de inteligenta si vulgaritate, de idei sclipitoare si stil golanesc. Dar asta inca n-ar fi atat de grav. Marea ei problema o reprezinta precaritatea informatiilor. Mai mult de cincizeci% dintre datele folosite de Marian Popa sunt gresite. Nu te poti baza pe cartea lui. Cand o consulti, ai impresia ca pasesti pe nisipuri miscatoare.

– In curand, va aparea si un dictionar vast, cuprinzator al literaturii noastre, realizat de Academia Romana. Nu cred ca informatiile din cuprinsul lui vor putea fi puse la indoiala…

– Sunt la curent si abia astept sa apara. Sunt convins ca va fi o lucrare serioasa. De altfel, mi s-a cerut si mie sa colaborez si am acceptat cu placere. De asemenea dictionare avem mare nevoie, noi, romanii, in toate domeniile. Dar un dictionar este un dictionar. In Istoria literaturii romane contemporane eu fac cu totul altceva: povestesc ce s-a intamplat cu literatura romana intr-o perioada istorica plina de dramatism. Scriind-o, ma gandesc mereu ca ma adresez unui cititor strain care nu stie ce-a fost la noi sau unui cititor roman tanar care, oricata imaginatie ar avea, nu poate sa-si inchipuie in ce situatie absurda s-au aflat scriitorii din Romania in timpul comunismului.

– Dupa ce ai sa termini de scris cartea asta, ce-ai sa mai faci? N-o sa te simti ca un somer?

– Abia astept sa o termin ca sa ma apuc in sfarsit de scris!

– Despre ce?

– Despre mine. Am scris destul – o viata intreaga – despre altii.

– Nu uita ca ai promis cititorilor ca iti vei relua rubrica Fiasco din Ziarul de Duminica.

– Vai, Stelian Turlea, ma indemni sa citesc in continuare carti proaste!

– Merita! Ai vazut ce succes ai avut cu volumul Ceva care seamana cu literatura, alcatuit din articolele publicate la noi…

– Am vazut. Vreau sa-ti spun ceva ce sper sa nu te intristeze: nu voi putea relua rubrica la 1 octombrie. Dar o voi face de la 1 ianuarie, cand lucrul la Istorie se va fi incheiat. Sau asa sper…

– Asa sa fie! In ce relatii te afli cu scriitorii romani de azi?

– Cu multi dintre ei ma salut cordial si chiar afectuos. Exista insa unii pe care ii antipatizez si nu pot nici macar sa ma prefac ca zambesc cand se intampla sa-i vad. Este vorba de cei care vor sa obtina succesul cu forta. Ma cauta insistent la telefon, ma curteaza, imi recita versuri pe strada, imi indeasa in buzunare taieturi din ziare cu ce s-a scris despre ei si in cele din urma, nemultumiti de ceea ce obtin, nu ma mai saluta si scriu articole insultatoare despre mine. Daca am sa ajung vreodata in Parlament, am sa propun o lege care sa pedepseasca hartuirea literara (de genul legii care pedepseste hartuirea sexuala). Sunt hartuit literar.

– Si n-ai de gand sa cedezi?

– Niciodata.