Amaraciuni clujene

Un sumbru mers al lucrurilor face ca evenimentele care ii reunesc plenar pe artistii clujeni, mai des decat expozitiile sau adunarile breslei, sa fie inmormantarile.

Aici e si locul unde, trecand peste animozitatile care au facut ca filiala clujeana a UAP sa se scindeze la
“revolutie” in doua factiuni ce nu s-au reconciliat nici pana azi, artistii celor doua “tabere” isi strang mainile si isi dau sarutul condoleant peste mormintele proaspete ale unor colegi artisti, “plecati”, cei mai multi abia intrati in varsta maturitatii artistice. Intre doua imbratisari se aud binecunoscutele clisee cu “timpul n-a mai avut rabdare” sau “cei mai buni se duc primii”. Nimeni nu invoca insa lungul sir de motive ce infrang aceste fiinte sensibile inainte de soroc: scindarea permanenta intre chemarea talentului si angajamentele catre familie sau societate, combinate cu precaritatea mijloacelor de existenta, sacrificiile in favoarea creatiei, disperarea provocata de atelierele pierdute in procesele de retrocedare fara nici un fel de compensatii, la fel ca multe galerii de arta, amaraciunea neimplinirii unei vocatii in contextul indiferentei societatii. Ca multi artisti creeaza in ateliere reci fiindca nu-si permit costurile incalzirii, expusi permanent substantelor nocive cu care lucreaza, fara ca pentru aceasta sa existe o compensatie, la fel ca in alte profesii. Ca pentru ei nu exista initiative legislative care sa insemne protectie sociala, inlesniri fiscale, restituiri de TVA sau macar o functionala lege a sponsorizarii. Ca achizitiile de stat ale operelor de arta se fac doar in ajunul anilor electorali, iar sumele puse in joc sunt derizorii.
Nu stiu care din cele insirate au grabit sfarsitul unei artiste al carui zambet mereu infloritor parea garantia unei situari deasupra contingentului, in aerul rarefiat al artei pure.
Sau cel al unui artist din aceeasi generatie pe care prolifica munca in atelier parea a-l tine departe de orice primejdie.
Stiu doar ca Adriana Popescu a fost o artista ale carei premii internationale ar fi facut-o eligibila in orice academie de arta europeana. Stiu ca s-a pastrat atelierului, ca unui zeu, caruia i-a oferit ambrozia talentului sau. Si mai stiu ca delicatetea ei de anemona marina sensibila la cele mai subtile unduiri a fost cu siguranta zdruncinata de tulburatele vremuri ce le traim.
Stiu ca operele lui Marcel Munteanu, ce pot fi vazute intr-o vasta retrospectiva postuma la Muzeul de Arta clujean, poarta picaturi din sangele sau, pe care nu ezita sa-l risipeasca cand demonul facerii il stapanea. Am crezut ca amprenta febrila a chipului sau era una ce venea din chinurile multiplelor “nasteri” pentru care traia. Dar aceasta aparenta ascundea cu siguranta si alte suferinte…
O importanta “specie” sociala se afla in extinctie. Se are oare in vedere un import din Asia?