America mea/ de Julien Green

Mă trag dintr-o țară multiformă dar oare nu suntem, fiecare dintre noi, ființe ale diversității? De la nord la sud priveliștile nu seamănă unele cu altele, nici măcar cele mai apropiate. Am studiat la Universitatea din Virginia în anii ’20, apoi am început să călătoresc – din 1932 și până în 1940, după care a venit războiul, șase ani de război. Mi-am străbătut țara în lung și-n lat, de la Palo Alto până la lacurile din Maine și de la rezervația Everglades din Florida până în nordul Oregonului. Lumini și climate, treci de la portocalii care-ți amintesc de Andaluzia la geruri ca-n Arhanghelsk, cu toate că distanțele din Europa se măsoară la o scară mai modestă. Cât privește realitatea – nu există nicio legătură cu clișeele încremenite pe care fotografii și cineaștii se întrec să ni le ofere.

Să luăm Marele Canion. Nici pomeneală de culorile țipătoare care se îmbulzesc sub un cer gol în fotografii. Monstrul e de o delicatețe nesfârșită. Nuanțele de cenușiu, de albastru, de verde mucegăit ca să nu mai vorbesc de rozuri, de la saumon la fucsia, vârstate de dungi care ne duc tot mai departe, până pe buza vârtejului. Nici măcar ceața ușoară care cerne fierbințeala strălucitoare nu împiedică soarele să mistuie cu dinții săi mari culorile cele mai tari.

Altă lume nemaivăzută – la Cypress Swamp, la nord de Charlestone, unde chiparoșii sunt înalți cât stâlpii de catedrală oglindiți pe o pardoseală de cerneală neagră. Aerul e greu de mirosuri care l-ar îmbăta și pe cel mai sobru muritor. Te urci în barcă, te îndepărtezi de maluri și te cufunzi într-un trecut de preistorie; tăcerea urcă din timpuri imemoriale, plină de grozăvii care l-ar fi încântat pe acel Poe din Casa Usher. Nici un cântec de pasăre, doar strigătele care ajung dintr-o depărtare ce amintește de un cer mistuit. Lumina străpunge pe alocuri frunzișul amenințător și, când malurile se ivesc ascunse sub povara cameliilor roz sau albe, ai sentimentul că ai scăpat, fără ca nici măcar tu să nu știi de ce.

În Statele Unite, europenii își reconstruiesc o Europă a lor de jur împrejur; această suprapunere a lumilor noastre este una din surprizele americane. Când mă duc la familia Stein, intru de fapt în salonul lor din Paris, cu tablourile de Juan Gris și Matisse atârnate pe pereți (mai cu seamă neuitatul portret al doamnei Matisse cu chipul verde-acrișor al mărului necopt), așa cum erau pe strada din Tour. Doar eticheta și-a schimbat locul: aici e Palo Alto în loc de Passy. Ca bun american ce sunt, fac pe dos: apartamentul meu din Paris a fost întotdeauna un colțișor de Americă.

Fiecare din călătoriile mele rămâne înfășurată într-o cută a memoriei, iar impresiile pe care le crezusem risipite încetul cu încetul s-au încrustat pentru totdeauna în amintirile mele. Mai simt și acum oboseala nesfârșitelor drumuri cu mașina de-a lungul acelor imense state în care America își ascunde deșerturile, din care nici unul nu seamănă cu altul: Arizona, Noul Mexic, stâncoase, deșerturile de cereale, de preerii, deșerturile din Idaho și Wyoming despicate de șoselele interminabile cu zările lor care se tot îndepărtau. Prin 1944, într-una din aceste călătorii care m-au purtat prin șapte state, am ajuns la Monterey, pe coasta Pacificului, dincolo de Chicago. Mergeam să-l văd pe fratele meu mai mare la Birmingham, lângă Detroit. Eram în nord și totuși căldura stătută, copleșitoare a lacului în Chicago mă făcea să mă gândesc la un cuptor uitat deschis. La Birmingham, orașul tăcut se ascundea pentru a-și trage sufletul sub ulmii înalți, iar fermele mute, unde nu se vedea țipenie de viață, păreau să spună că pământul nu mai e locuit nici măcar de o gâză cât de mică.

Cu câteva zile înainte de a pleca, m-am dus la Berkeley, unde fusesem chemat ca să le vorbesc studenților, și am luat-o de-a lungul golfului San Francisco. M-am oprit la un moment dat ca să mă uit la Alcatraz, solid înfiptă pe insula stâncoasă. Prizonierii de acolo sunt cum nu se poate mai disperați pentru că văd, ba, chiar mai rău, aud din închisoare zgomotele vieții. Majoritatea sunt tineri, bântuiți de toate poftele, inclusiv de cele ale cărnii. Dacă s-ar afla mai departe, într-un deșert, de exemplu, n-ar mai fi invadați de vedeniile unui oraș atât de apropiat, ale unei așezări ale cărei zgomote ajung până la ei și în care vibrează toate plăcerile de la care ei sunt opriți, simpla plăcere, de pildă, de a te uita la oamenii care merg pe stradă. Iată încă o viziune puritană a pedepsei. Să fim cinstiți, unde îi găsești pe cei care, începând cu toți politicienii, la grămadă, n-ar merita să stea în locul condamnaților? Și toate astea sub un cer de un albastru integral, lângă golful, pe insula asta din care răzbat țipete tăcute.

Să luăm un viraj uriaș spre sud. Prietenul născut în Virginia, care mă conduce la Duke, una dintre cele mai bogate universități din țară, greșește drumul și un student se oferă să ne conducă. Începe imediat să ne explice cum e cu universitatea lui: “Este mai interesantă decât Oxfordul, ne spune, pentru că e tot gotică, dar e mai mare și cu siguranță a costat mai mult.” E un băiat frumos, chiar când debitează prostiile astea, frumos ca milioane de alți americani și nu pot să nu mă gândesc: “America, bogăția ta este tineretul acesta care se reîmprospătează, cel mai frumos din lume. Lasă bătrânei Europe zidurile vechi și bucură-te că nu ești ogivală!” Imposibil de exprimat ce simți în fața acestor nenumărate colegii, la vederea falsului gotic nou-nouț! Dacă vrei, da, este Oxfordul, cu turnulețele, cu garguile care străjuiesc la colțuri, cu bolțile articulate de nervuri, cu arcadele porticurilor, totul devorat de un soare tropical care macină impostura. Cum de nu au înțeles că o climă ca a lor cerea un stil colonial: cum ar fi triumfat aici coloanele neogrecești pe care Jefferson le-a răspândit peste tot în Charlottesville! Goticul se potrivește cu o țară de ploi și cețuri. Numai în America găsești o capelă cu ogive înconjurată de palmieri! Dar Palermo?, îmi șoptește o voce abia auzită. Da, știu, dar tot eu am dreptate. America e făcută pentru zgârie-norii din New-York, pentru clădirile din fier, piatră, sticlă și oțel de la Chicago, pentru căsuțele de lemn cu pridvorul lor simplu din Idaho sau pentru casele elegante ascunse la capătul unor străzi lungi, înecate în verdeață de lângă Savannah.

Căci mă întorc iar și iar la orașul mamei pe care nici un alt oraș de pe cele două maluri ale Oceanului nu-l pune în umbră. Râul înainte de toate. Un fluviu imens, cu apele de un roșu mâlos, care nu oglindesc nimic, nici măcar copacii de pe maluri. Stejarii mari sunt înfășurați în mușchiul acela cu lungi franjuri unduitoare. O vegetație parazitară care produce un amestec inexprimabil de mizerie și de somptuozitate. Însăși abundența ei te tulbură. Culoarea care șovăie între cenușiul palid și verzuiul posomorât îi dă un aer teatral și sinistru totodată, care impregnează peisajele din sud de o melancolie obsedantă. Văzută de departe, te duce cu gândul la o coamă de păr. Ne vine din Barbade, al căror nume descrie acest aspect bizar. La noi i se spune mușchi spaniol.

M-am așezat singur, în salon, în casa în care mama și-a petrecut copilăria. Văd pe fereastră casa drăgălașă, în stil colonial, în care a locuit Thackeray când a venit aici să scrie câteva pagini din Virginians. Pe latura cealaltă a pieței mari și umbrite, se aude vocea dulce a unei negrese care vinde fructe. Casa e cufundată în tăcere, totul strălucește: oglinzile înclinate, mobilele de lemn întunecat și parchetul negru…

La asfințit, bulevardele lungi ale orașului și piațetele umbroase sunt ca scăldate într-o lumină sângerie. Mă plimb de-a lungul bătrânelor case de cărămidă trandafirie și brună și mă întreb până unde și în ce măsură orașul acesta face parte din mine. Aflu răspunsul în dragostea filială pe care o simt în toată ființa mea.

Din volumul în pregatire la Editura ART. Traducere din limba franceză de Luminița Brăileanu.