Amintirea

Despre Boris Vian (1920-1959) s-au spus tot felul de lucruri: copil teribil al literaturii franceze, “autor al celui mai sfasietor roman de dragoste din literatura lumii” (Raymond Queneau), stea cazatoare in peisajul cultural extrem de animat al Frantei anilor 60, acest inginer-scriitor-muzician-actor este mai intai de toate cunoscut ca scriitor, in special datorita romanului sau Spuma zilelor. Aceasta carte insolita, absolut originala, ironica si autoironica, a marcat pentru totdeauna literatura si imaginarul contemporan.

Nuvela Amintirea este inclusa in volumul cu acelasi titlu, in curs de aparitie la Editura Univers (pentru prima data tradusa in romaneste), o carte ilustrata cu desene ale autorului si ale unuia dintre prietenii sai. In Amintirea se observa o inrudire evidenta cu Iarba rosie, roman scris in 1948-1949: urcarea, reintoarcerea in trecut si anamneza, intalnirea cu o femeie ciudata si fascinanta, un fel de zeita a mortii. Dedicatia primitiva “Lui Duke Elington datorita piesei Reminiscing in Tempo” si cadrul care inscrie aceasta fictiune in spatiul New York-ului (Manhattan) ne fac sa credem ca prima forma a nuvelei dateaza din “perioada americana” a lui Vian, cea a primelor romane semnate Vernon Sullivan (1946-1947). Oare femeia blonda aminteste de Ursula Kubler, pe care Vian avea s-o intalneasca in iunie 1950, sau e o asemanare premonitorie? Amintirea a aparut in L’Express (26 iulie 1962) pentru a ilustra un articol semnat de Madeleine Chapsal, “Contre le mort”, o excelenta prezentare a operei lui Vian, cu aceasta predictie indreptatita: “Inca putem sa mai dam citate ample din opera lui Boris Vian; dar trebuie sa ne grabim, pentru ca in curand va fi prea celebru ca sa ne mai permitem sa facem acest lucru…”.

I

Era frumos afara. Traversa strada 35, trecu pe langa doua imobile, trecu de magazinul rosu si, douazeci de metri mai departe, intra in parterul cladirii Empire State, printr-una dintre usile din spate.

Lua liftul direct pana la etajul o suta zece si termina ascensiunea urcand cu piciorul scara exterioara din fier, ceea ce ii lasa timpul necesar ca sa se mai gandeasca putin.

Trebuia sa fie atent sa sara destul de departe pentru a nu risca sa fie adus de rafalele vantului prea aproape de fatada. Totusi, daca n-ar sari prea departe, ar putea profita pentru a arunca o privire in casele oamenilor, ar fi amuzant. Incepand de pe la etajul optzeci, dupa ce si-ar fi luat elan.

Scoase din buzunar un pachet de tigari, goli una dintre ele de tutunul pe care-l continea si arunca foita usoara de hartie in gol. Vantul batea dintr-o directie buna, de-a lungul fatadei. Se gandi ca trupul lui n-ar putea devia mai mult de doi metri distanta. Sari.

Aerul canta in urechile lui si isi aminti bistroul de langa Long Island, in locul in care strada face o cotitura pe langa o casa construita in stilul virginal. Cand intrase pustiul, el si Winnie beau o petruscola – copilul avea haine putin cam mari pentru corpul sau mic si zvelt, parul blond ca paiul si ochii de culoare deschisa. Avea tenul bronzat, un aer sanatos, si nu era prea indraznet. Se asezase in fata unei creme glasate, mai inalte ca el, si o mancase. La sfarsit, scosese din pahar o pasare cum nu prea se gaseau prin acele locuri, o pasare galbena cu cioc mare si incovoiat, ochi rosii incercuiti cu negru ca de un fard si penajul aripilor de culoare mai inchisa decat restul corpului.

Revazu in minte labele pasarii, inelate cu galben si brun. Toata lumea din bistrou daduse bani pentru sicriul pustiului. Era un pusti dragut. Dar etajul optzeci se apropia si el deschise ochii.

Toate ferestrele ramaneau descuiate in acea zi de vara, soarele lumina din plin valiza deschisa, dulapul deschis, teancurile de lenjerie care erau pe cale de a fi scoase din dulap si puse in valiza. O plecare: mobilele straluceau. In acest anotimp, oamenii plecau din oras. Pe plaja de la Sacramento, Winnie, in costum de baie negru, musca dintr-o lamaie dulce. La orizont, un iaht micut, cu panze, se apropia, se deosebea de toate celelalte prin albeata lui scanteietoare. Incepea sa se auda muzica de la barul hotelului. Winnie nu voia sa danseze, astepta sa fie complet bronzata. Spatele ei lucea neted, uns cu lotiune solara in lumina soarelui; ii placea sa o vada cu gatul descoperit. De obicei, Winnie isi lasa parul pe umeri. Gatul ei era foarte ferm. Degetele lui isi aminteau senzatia atingerii firisoarelor de par care nu sunt niciodata taiate, fine ca parul din interiorul urechilor unei pisici. Cand iti freci usor parul din spatele urechilor, auzi in minte zgomotul valurilor pe o plaja de pietricele care inca nu s-au transformat de tot in nisip. Lui Winnie ii placea sa-i prinda ceafa intre degetul mare si aratator. Isi ridica fruntea incretindu-si pielea umerilor, iar muschii feselor si ai coapselor ei se incordau. Micul iaht alb se apropia tot mai mult, apoi parasi suprafata marii, urca in panta lina catre cer si disparu in spatele unui nor care avea exact aceeasi culoare.

Etajul saptezeci era ca un stup in care se auzea zumzetul conversatiilor in fotolii de piele. Fumul tigarilor il inconjura cu un miros complex. Biroul tatalui lui Winnie mirosea la fel. Nu l-ar fi lasat sa spuna nici un cuvant in apararea lui. Fiul lui nu era unul dintre baietii aceia care serile merg sa danseze, in loc sa frecventeze vreun club al YMCA. Fiul lui lucra, isi terminase studiile de inginer si debuta in acest moment ca ajustor, o sa-l puna sa treaca prin toate atelierele pentru a invata meseria de la A la Z si pentru a putea intelege si comanda oamenii. Cat despre Winnie, din pacate, un tata nu se poate ocupa asa cum ar voi de educatia fiicei sale, iar mama ei e prea tanara, dar nu asta este motivul, din moment ce ei ii place sa flirteze, ca tuturor fetelor de varsta ei, pentru… Ai bani? Deja traiti impreuna… Mi-e totuna, fiindca toata povestea asta a durat prea mult, oricum. Legea americana pedepseste din fericire acest gen de lucruri si, slava Domnului, am destule proptele politice pentru a pune capat… Intelege-ma, habar n-am nici macar ce-i cu tine si de unde-ai aparut!…

Fumul tigaretei puse pe marginea unei scrumiere urca spre plafon in timp ce vorbea si lua in aer forme capricioase. Fumul se apropia de gatul lui, il inconjura, se strangea, iar tatal lui Winnie nu parea sa-l vada; si cand fata invinetita atinse lemnul lustruit ca oglinda al marelui birou, se ridicase si o luase la fuga, pentru ca aveau sa-l acuze in mod sigur ca el l-a ucis pe batran. Si iata ca acum cobora, la etajul saizeci nu era nimic interesant de vazut: o camera de bebelus decorata in crem si roz. Cand il pedepsea mama lui, se refugia acolo, intredeschidea usa dulapului si se strecura in interiorul vesmintelor. O veche cutie de ciocolata, din metal, ii folosea pentru a-si ascunde comorile. Isi amintea culorile ei, oranj si negru, cu un porcusor portocaliu care sufla intr-un fluier. Isi amintea o bila de sticla din cutie, o bila cu trei spirale portocalii si trei spirale albastre dispuse alternativ, in rest nu tinea minte nimic. Intr-o zi fusese atat de furios, incat ii sfasiase mamei sale o rochie, le mai agata in dulapul lui pentru ca la ea in dulap nu era loc, avea prea multe, si mama lui nu mai putuse sa poarte niciodata acea rochie. Winnie radea atat de mult in prima lor seara de dans impreuna, incat el crezuse ca rochia ei era sfasiata. Era despicata de la genunchi pana la glezne, si numai pe partea stanga. De fiecare data cand facea o miscare cu piciorul stang, capetele celorlalti tipi se intorceau pentru a urmari miscarea. Ca de obicei, era invitata la dans ori de cate ori el pleca pana la bar sa-i aduca de baut ceva tare, si ultima data pantalonii lui incepusera sa se micsoreze pana cand disparusera cu totul, si s-a trezit cu picioarele goale, numai in chiloti si in smochingul scurt, si rasul atroce ale oamenilor din jur, si se infundase in zid cautandu-si masina. Si numai Winnie nu rasese de el atunci.

La etajul 50, mana femeii cu unghiile lacuite se odihnea pe gulerul hainei cu revere cenusii, iar capul i se sprijinea la dreapta, pe bratul ei alb. Era bruneta. Nu se vedea din corpul ei, acoperit de cel al barbatului, decat o linie de culoare, rochia imprimata de matase, un imprimeu deschis, pe fond albastru. Mana crispata contrasta cu abandonul capului, din cascada de par negru revarsata pe bratul rotund. Mainile lui se crispau pe sanii lui Winnie, mici, foarte putin proeminenti, plini de un fluid viu – cu ce putea compara aceasta senzatie, nici un fruct nu o poate oferi, fructele nu au aceasta absenta a temperaturii proprii, un fruct este rece, aceasta adaptare perfecta la forma mainii, sfarcurile lor putin mai tari decat restul se potriveau exact in locul dintre degetul mijlociu si index, in mica scobitura de carne. Ii placea ca sanii ei sa traiasca in mainile lui, sa apese usor de la dreapta la stanga, din varful degetelor spre palma, si sa-si incrusteze falangele rasfirate in carnea lui Winnie pana cand simtea tuburile transversale ale coastelor, pana cand o facea sa-i muste ca represalii umarul care se nimerea cel mai aproape de ea, umarul drept, umarul stang, nu-i ramaneau urme, ea stia intotdeauna cand sa opreasca jocul pentru niste mangaieri mai linistitoare, care nu lasau mainilor aceasta pofta indispensabila de a strange, de a face sa dispara in pumnii lui aceste absurde protuberante din carne, iar dintilor aceasta dorinta amara de a mesteca fara sfarsit supletea lor niciodata inceputa, ca si cum ai mesteca o floare de orhidee.

Patruzeci. Doi barbati in picioare, in fata unui birou. In spatele lor, un altul, il vedea din spate, asezat. Erau toti trei imbracati in costume de serj albastru-inchis, camasi albe, cei doi ca iesiti din pamant in fata biroului de acaju, la fel de indiferenti ca si cum s-ar fi aflat in fata unei usi inchise… a sa. Poate ca-l asteptau in acest moment, ii vedea urcand cu liftul, doi barbati in costum de serj albastru, cu palarii de fetru negru, indiferenti, poate cu o tigara in coltul buzelor. Ar bate la usa si el, in baie, ar pune la loc sticla si paharul, ar rasturna, nervos, paharul pe tavita cu gheata si si-ar spune ca nu este posibil, inca nu au de unde sa fi aflat (oare il vazuse cineva?) si s-ar intoarce in camera fara sa stie ce sa faca, sa le deschida celor doi barbati in costume de culoare inchisa care stateau la usa, sau sa incerce sa fuga – si se invartea prin camera vazand o singura solutie, era inutil sa fuga, Winnie era pe toti peretii, pe mobile, sigur ar intelege, era fotografia mare in rama de argint, de deasupra aparatului de radio, Winnie, cu parul ravasit, cu un suras in ochi – buza ei inferioara era ceva mai groasa decat cea de sus, avea buzele rotunde, proeminente si netede, le lingea cu varful limbutei ei ascutite, inainte sa se lase fotografiata, ca sa le dea stralucirea din fotografiile cu vedete -, se farda, isi trecea rujul pe buza superioara, mult ruj, cu grija, fara sa atinga cealalta buza, si apoi isi freca buzele una de alta, cea de sus putin mai inauntru, cea de jos incalecand-o, gura ei rumenita proaspat ca o boaba de maceasa, iar buzele ei erau perfecte, se completau perfect, ii era pofta de aceste buze si in acelasi timp teama sa nu cumva sa le stearga suprafata acoperita uniform de ruj, cu o tusa stralucitoare. Trebuia sa se multumeasca atunci cu sarutari usoare, o spuma de sarutari abia atinse, sa savureze apoi gustul fugitiv si delicios al rujului parfumat – la urma urmei, era timpul sa se scoale din pat, o va saruta din nou mai tarziu -, cei doi barbati care il asteptau la usa… Si pe fereastra etajului treizeci zari o statueta infatisand un cal, un calut frumusel de ipsos stand pe un soclu, atat de alb incat parea nud. Un Cal Alb. El prefera Paul Jones, il simtea pulsandu-i surd in tample, trimitandu-si undele binefacatoare – avusese timpul sa goleasca sticla inainte s-o stearga pe scara cealalta. Cei doi tipi – de fapt, oare venisera cei doi tipi? – probabil ca il asteptau in fata usii. El, umplut de Paul Jones – ce gluma buna. Sa bata? Poate ca era negresa care venise sa faca curatenie prin camera… Doi tipi? Ce idee ciudata. Daca esti nervos, ca sa te calmezi iti ajunge un pic de alcool. Agreabila plimbare sosirea la Empire State – sa se arunce de pe cladire. Dar nu trebuia sa piarda timpul – timpul e pretios. Winnie intarzia la inceput, era vorba atunci numai de sarutari, de mangaieri neinsemnate. Dar din a patra zi ea incepuse sa ajunga prima la intalnirile lor, el o intrebase de ce ca s-o tachineze, ea rosea, nici asta nu durase mult, peste o saptamana el avea sa roseasca amintindu-si raspunsul ei. Si de ce sa nu continue asa, ea voia sa se marite cu el, si el tot asta voia, poate ca parintii lor aveau sa se inteleaga? In mod sigur nu, cand intrase in biroul tatalui lui Winnie, fumul tigaretei il sugrumase pe tatal lui Winnie, dar politistii n-ar vrea sa creada, oare era negresa, sau erau cei doi tipi in costume de culoare inchisa, fumand poate o tigara, dupa ce bausera Cal Alb tragand in aer pentru a-i speria pe bizoni si apoi prinzandu-i cu niste lasso-uri cu capete aurite.

Uita sa deschida ochii la etajul douazeci si isi dadu seama trei etaje mai jos. Era un platou pe o masa si aburii curgeau vertical in cafetiera; atunci se opri, isi aranja hainele, caci haina i se intorsese pe dos din cauza celor trei sute de metri de cadere libera; si intra pe fereastra deschisa.

Se lasa sa cada intr-un fotoliu gelatinos din piele verde si astepta.

II

Radioul fredona in surdina un program de varietati. Vocea retinuta a femeii, care pronunta moale vocalele, reusea sa dea viata unei vechi teme. Erau aceleasi cantece de pe vremuri, apoi usa se deschise. In camera intra o fata.

Ea nu paru surprinsa sa-l vada. Purta o pijama simpla de matase galbena, sub o rochie de casa lunga din acelasi material, deschisa in fata. Era putin bronzata, nefardata, nu extrem de frumoasa, dar atat de bine facuta.

Se aseza la masa si isi turna cafea, apoi lapte, si lua o prajitura.

– Vrei? il intreba ea.

– Multumesc, da.

Se ridica pe jumatate pentru a lua ceasca plina pe care i-o intindea fata, o ceasca din portelan chinezesc fin, nu prea bine echilibrata sub greutatea lichidului.

– O prajitura?

Accepta, incepu sa bea cu inghitituri lente, mestecand stafidele din prajitura.

– De unde vii, de fapt?

El isi aseza ceasca goala pe platou.

– De sus.

Arata fereastra cu un gest vag.

– M-am oprit din pricina cafetierei. Scotea aburi.

Fata aproba.

Era cu totul galbena fata asta. Si ochii ii avea galbui, mari, putin oblici spre tample, poate ca doar pareau asa din pricina felului in care ea isi pensa sprancenele. Probabil. Gura un pic cam mare, figura triunghiulara. Dar avea o talie minunat de bine croita, ca un desen dintr-o revista, umerii largi si sanii inalti, cu solduri – sa tot profiti de continuarea lor – si picioare lungi.

Paul Jones este de vina, se gandi el. Ea nu poate fi asa in realitate. Asa ceva nu exista.

– Nu te-ai plictisit tot drumul pana aici? il intreba fata.

– Nu…Am vazut tot felul de lucruri.

– Ai vazut ce fel de tot felul de lucruri?

– Amintiri… zise el. In camere, pe ferestrele deschise.

– E foarte cald, toate ferestrele sunt deschise, zise ea suspinand.

– Nu m-am uitat decat din zece in zece etaje, iar la etajul douazeci n-am putut sa vad nimic. Dar imi place mai mult ce vad acum.

– E un preot… tanar, foarte inalt si foarte puternic… stii genul?

– Dar de unde stii?

Ea tacu un timp inainte de a-i raspunde. Degetele ei cu unghii aurii rasuceau masinal cordonul de matase al rochiei de casa largi si galbene.

– Ai fi vazut, continua ea, trecand prin fata ferestrei deschise, o cruce mare de lemn inchis la culoare pe zidul din fata ferestrei. Pe biroul lui e o Biblie mare, iar palaria neagra sta agatata in colt.

– Asta e tot? intreba el.

– Ai mai fi vazut, fara indoiala, si altceva…

Cand venea Craciunul, ai lui faceau sarbatorile la bunici, la tara. Masina era parcata in garajul de langa garajul bunicilor, o masina veche, confortabila si solida, alaturi de doua tractoare cu senilele zbarlite, incrustate cu pamant uscat, maroniu si cu tulpini de iarba ofilite, intepenite in articulatiile plachetelor de otel. Pentru sarbatori, bunica facea totdeauna prajituri de malai, prajituri de orez, tot felul de prajituri, gogosi, aveau si sirop auriu, limpede si putin vascos, care se turna peste prajituri, si animale fripte, dar el nu manca, isi pastra stomacul pentru dulciuri. Toti cantau impreuna in fata semineului la lasarea noptii.

– Poate ca l-ai auzit pe preot repetandu-si corala, spuse ea.

El isi amintea bine melodia.

– Fara indoiala, aproba fata. E un cantec foarte cunoscut. Nici mai bun, nici mai rau ca altele. Ca si preotul.

– As fi preferat ca fereastra de la etajul douazeci sa fi fost inchisa, spuse el.

– Totusi, de obicei…

Ea se opri putin.

– Oamenii vad un preot inainte sa moara? duse el fraza pana la capat.

– Oh, zise fata, nu foloseste la nimic. Eu n-as face asta.

– La ce sunt buni preotii?

Pusese intrebarea cu jumatate de voce, ca pentru el insusi; poate sunt buni ca sa te faca sa te gandesti la Dumnezeu. Dar asta nu te ajuta cu nimic daca vrei sa mori. Pe Dumnezeu nu-l intereseaza decat preotii si oamenii carora le e teama de moarte, nu il intereseaza cei carora le este frica sa traiasca, nu cei care se tem de alti oameni in costume de serj inchise la culoare, care vin sa bata la usa si te fac sa crezi ca e negresa care face curat sau te impiedica sa termini sticla de whisky Paul Jones pe care ai inceput-o. Dumnezeu nu foloseste la nimic daca iti este frica de oameni.

– Presupun, zise fata, ca unele persoane nu se pot lipsi de preoti. Pentru oamenii credinciosi, e comod sa aiba de-a face cu un preot, in orice caz.

– Probabil ca e inutil sa vrei sa vezi un preot daca urmeaza sa mori din propria ta vointa, spuse el.

– Nimeni nu vrea sa moara din propria-i vointa, zise fata ca o concluzie. Intotdeauna exista cineva viu si cineva mort care te imping sa-ti iei zilele. Trebuie sa existe un om mort si unul viu ca sa faca sa moara un om. De aceea oamenii au nevoie de morti si ii pastreaza in cutii.

– Nu este deloc evident, protesta el.

– Asta nu ti se pare clar tie? il intreba ea incetisor.

El se infunda mai adanc in fotoliul moale si verde.

– As mai vrea o ceasca de cafea, spuse el.

Isi simtea gatlejul putin uscat. Nu era ca atunci cand iti vine sa plangi, era ceva diferit, dar ii dadeau si lacrimile.

– Vrei ceva mai tare decat cafeaua? il intreba fata galbena.

– Da. Mi-ar face placere.

Ea se ridica, rochia-i galbena lucea in lumina soarelui si intra apoi in umbra. Scoase dintr-un bar din lemn de acaju o sticla de Paul Jones.

– Sa-mi zici cand sa ma opresc, zise ea.

– Ajunge!

O opri, cu un gest imperativ. Ea ii intinse paharul.

– Dumneata, o intreba el, ce-ai vazut pe fereastra in timp ce coborai?

– N-am nevoie sa ma uit, spuse fata, la fiecare etaj e la fel, iar eu locuiesc in cladire.

– Nu e la fel la fiecare etaj, protesta el, am vazut camere diferite de fiecare data cand am deschis ochii.

– Iti intra soarele in ochi si te insela, facandu-te sa nu vezi bine.

Se aseza aproape de el pe fotoliul de piele si il privi.

– Etajele sunt toate la fel, zise ea.

– De sus pana jos sunt toate la fel?

– De sus pana jos.

– Vrei sa spui ca, daca m-as fi oprit la alt etaj, te-as fi gasit si acolo?

– Da.

– Dar nu este deloc la fel… Erau unele lucruri agreabile, altele abominabile… Aici este altfel.

– E acelasi lucru. Trebuia sa te opresti.

– Poate ca imi intra soarele in ochi si ma inseala si la etajul asta, zise el.

– N-ar putea sa te insele, din moment ce eu am aceeasi culoare ca soarele.

– In acest caz, zise el, n-ar trebui sa te vad…

– Nu m-ai vedea daca as fi plata ca o foaie de hartie, zise ea, dar…

Nu-si termina fraza, si pe buze avea un suras usor. Era foarte aproape de el si ii putea simti parfumul, verde pe bratele si pe corpul ei, un parfum de campie si de fan, mai mov in apropierea parului, mai dulce si mai bizar, mai putin natural.

Se gandea la Winnie. Winnie era mai plata, dar o cunostea mai bine. Si chiar o iubea.

– Soarele, la urma urmei, e viata, trase el concluzia dupa un timp.

– Nu-i asa ca seman cu soarele in rochia asta?

– Daca as ramane aici…? murmura el.

– Aici?

Ea inalta sprancenele.

– Aici.

– Nu poti ramane, spuse ea simplu. E prea tarziu.

Cu mare dificultate, se smulse din fotoliu. Ea ii puse mana pe brat.

– O secunda, zise ea.

Simti atingerea a doua brate racoroase. De aproape, de data aceasta, vazu ochii aurii, cu irisii in care jucau luminite, obrajii triunghiulari, dintii stralucitori. O secunda, gusta apasarea tandra a buzelor intredeschise, o secunda simti lipit de el corpul drapat in matase lucioasa si deja era singur, deja se indeparta, ea suradea de departe, putin trista, se va consola repede, se vedea din colturile putin ridicate ale ochilor ei galbeni – el parasea camera, ar fi fost imposibil sa ramana. Trebuia sa ia totul de la inceput si de data aceasta sa nu se mai opreasca pe drum. Urca din nou in varful uriasei cladiri, se arunca in gol, iar capul lui forma o mare meduza rosie pe pavajul lui Fifth Avenue.

* Din volumul Boris Vian, Amintirea, in pregatire la Editura Univers. Traducere de Diana Crupenschi