Amintiri cu mopete și revista „Lumea”/ de Stelian Țurlea

La recentul Târg de Carte Bookfest am dat peste, probabil, cel mai recent volum din seria aniversară a Editurii Paralela 45 – “Mircea Ivănescu – 80” – un volum coordonat de Al.Cistelecan, alcătuit pe aceeași structură cu care ne-au obișnuit precedentele titluri ale seriei – interviuri, mici fragmente din literatura poetului, empatii, amintiri despre personaj, analiză a poetului -, dar, socotesc nu numai subiectiv, din motive pe care le voi dezvălui mai jos, probabil cel mai consistent și cel mai bun titlu apărut până acum.

Mircea Ivănescu este pentru mulți o enigmă, nu numai pentru că a fost și a rămas în general un personaj retras, care a evitat să apară în prima scenă și mai ales să se bată cu pumnul în piept pentru reușitele sale incontestabile în mai multe domenii, poezie și traduceri în primul rând. Mulți nu-i înțeleg nici azi poezia, chiar dacă acceptă că e un poet mare. Și mai mulți nu cunosc mai nimic despre farmecul omului M. Ivănescu, despre cei care i-au fost aproape și despre epoca în care acesta s-a impus. Poate toate acestea sunt în firescul vieții. De aceea simt nevoia acestei relatări, în bună parte confesiune.

L-am întâlnit pe Mircea Ivănescu în 1966, la revista “Lumea”, pe când eram student. De la început vreau să spun că n-am avut norocul să-i fi fost prieten, dar l-am văzut de nenumărate ori în anii care au urmat, până la mutarea sa definitivă la Sibiu, și am avut și am o admirație fără margini pentru om și pentru poet. Eram în acel 1966 încă student la limbi străine, nu mai țin minte cu cine am ajuns în redacția revistei “Lumea”, sunt aproape sigur că am fost trimis acolo, chiar la M. Ivănescu, de profesoara mea, traducătoarea și poeta Irina Mavrodin. La fel de sigur este că mi se vor fi părut copleșitoare mai mult decât apăsătoare culoarele enorme de la etajele trei și patru ale “Casei Scânteii”, aripa dinspre șosea, unde erau birourile redacțiilor “Contemporanul” și “Lumea”, conduse de George Ivașcu. Știam că în spatele acelor uși grele de lemn lustruit lucrează persoane ale căror condeie mă încântau.

M. Ivănescu nu mi s-a impus prin nimic în primele momente – era mic de statură, cu fruntea enormă, părul mare dat pe spate, dar mai degrabă nepieptănat, un nas enorm, un mers ușor dezlânat, dar în spatele ochelarilor cu lentile groase ochii jucăuși îi străluceau și nu știu cum se făcea că zâmbea aproape tot timpul – sau cel puțin așa țin minte – și încerca glume la tot pasul. Își zicea “meivănescu”. Sau “cememepe” sau “cememepeve” – adică, traducea tot el, “cel mai mare poet în viață”. Atunci am auzit vorba pe care aveam s-o mai aud de zeci, de sute de ori, repetată chiar de el, răsfățându-se, că “nimeni nu-l iubește pe meivănescu”. Tot timpul se răsfăța. Folosea gerunzii forțate – “stătând”, de pildă – care erau preluate imediat de cei din jur. Inventase “sasofilia”… În ciuda urâțeniei chipului, avea ceva fermecător, în vorbă și în port. Era coleg la acea revistă cu Ștefan Aug. Doinaș, pe atunci șeful corecturii, cu Virgil Nemoianu, șeful documentării, dar și cu o seamă de ziariști valoroși, pe mulți dintre ei aveam să-i mai prind și eu în redacție, peste aproape trei ani, când aveam să încep să ucenicesc în redacția de politică externă – Mircea Grigorescu, Cristian Popișteanu, George Serafim, Cornel Răducanu, Ion Cârje, Felicia Antip, Sergiu Verona, dar și mai tinerii Radu Pascal, Rodica Georgescu, Anca Voican, Rodica Dumitrescu, Mihai Matei, Ilie Șerbănescu, Radu Budeanu – toți incontestabil o elită a presei. Mircea Ivănescu mai era prieten cu doctorul Andrei Bacalu, cel care avea să devină cu adevărat celebru în noaptea aselenizării, când ore la rând a tradus în direct discuțiile astronauților ajunși pe Lună. (Cu Bacalu, care avea să emigreze în Israel, curând după acea ispravă, m-am revăzut cu bucurie după anii 90 și, o vreme, l-am convins să fie colaborator al “Ziarului de Duminică”. Cu profesorul Matei Călinescu, care m-a inițiat în facultate în literatura universală, și el aflat în cercul poetului, plecat definitiv și destul de repede în străinătate, nu mi-am permis să păstrez vreo legătură și am regretat toată viața, cum n-am făcut-o nici cu celălalt profesor, Virgil Nemoianu, care mă surprindea cu argumentele sale logice aruncate printre înghițituri de votcă.) Aproape tot acest grup, unit de idei mai mult decât de meserie, era înclinat spre boemă, glume și băutură, după serviciu adăstau mai toți îndelung la restaurantul Grădinița, din centrul Capitalei, sau pe terasa celui care, am impresia, încă nu se chema Perla, sau la o crâșmă micuță de pe Cazzavilian, în apropierea casei lui Radu Pascal. La unele întruniri binecuvântate de acest fel, în care discuțiile dezordonate atingeau toate subiectele imaginabile, mai puțin cele de politică strictă, am participat, fără a avea curajul să deschid de prea multe ori gura.

Ce-am aflat despre M. Ivănescu din primele clipe e viu și azi. Avea o memorie prodigioasă și în general era omul capabil să dicteze direct linotipistului (ei, da, așa se făcea presa pe acele vremuri!) un articol cu câteva minute înaintea deadline-ului revistei, dacă se petrecea undeva în vreun colț de lume vreo lovitură de stat, să zicem. Îi plăcea enorm să scrie poeme, cerea o temă, se așeza la vreuna din mașinile de scris butucănoase de dinainte de război și dactilografia un poem în oricare din cele șapte limbi străine pe care le cunoștea la perfecție. Îi plăcea să fie înconjurat de lume, mai ales de femei, care întâmplător erau și frumoase – toate “domnițe cu sufletul curat” spunea el. De la început am aflat că Rodica Georgescu era “bruna Rowena” în multe din poeziile sale. Îl inventase deja pe atunci pe “mopete”, un alter ego ce va deveni celebru în anii următori. Din diverse motive, pe care nu le mai amintesc aici, prieteni apropiați îi populau versurile, dar se transformaseră, îi recunoșteau doar inițiații, de pildă “v. înnopteanu”, “tatăl lui vasilescu”. Era atent cu vorbele, cum avea s-o spună într-unul din poeme sale: “trebuie alese cuvintele cu grijă,/ vorbele lasă urme – îți amintești/ mai târziu de ele – așa cum pașii rămân în zăpadă,/ trebuie alese vorbele (însă uneori e atât de ușor)/ să știi să așezi vorbele unele peste altele/ să însemne ceva – ceva ce nu se mai așază deloc exact peste ceea ce știi tu cu adevărat că e în tine – că simți.”

Era mare consumator de votcă – iar eu, care pluteam după un pahar, îi priveam cu uluire pe el, pe Radu Pascal și uneori pe Mihai Matei, convins că oamenilor acelora le lipsea ficatul, care altfel ar fi trebuit să se revolte de sticlele golite una după alta, fără ca ei să cadă sub masă.

Locuia, țin bine minte, într-o casă cu curte pe de Calea Moșilor, lângă intersecția cu Eminescu, locul a dispărut de decenii sub blocurile imense și urâte. Avea – de fapt soția sa Stela avea – vreo douăzeci de pisici. Când am intrat prima oară în casa lor m-am sufocat pur și simplu…

Păstrez cu sfințenie dar și cu bucurie din acele vremuri de demult, vreo douăzeci de planșe, desene în pix, pe “dosare” desfăcute, semnate de celebrul Florin Pucă, al căror subiect este M. Ivănescu și pe care sper să le public într-o bună zi, când voi găsi fonduri. Titlurile lor sunt încântătoare – iată câteva: “Degetele poetului ca niște sarcofage de înțelepciune”, “M. Ivănescu stătând la masa de lucru, înconjurat de admiratori și, afară, plouă” (cei din jurul poetului fiind V.Nemoianu, Radu Pascal, Bulescu, R. Georgescu), “Colectivul redacțional citind cu încântare poematiconul domnului Ivănescu despre Japonia”, “Pasărea înțelepciunii colecționând opere de M. Ivănescu în diverse ediții, dar și o ediție bibliofilă în 6 volume”, “Regele junglei citind ca o rugăciune pentru copiii săi, fiii regelui junglei, poeme de M.Ivănescu”.

Toate acestea mi le-a reamintit excelentul, repet, volum închinat poetului Mircea Ivănescu la împlinirea vârstei de 80 de ani (evenimentul a avut loc la sfârșitul lunii martie), o carte nu numai substanțială despre acest mare poet al literaturii române, dar și o carte esențială pentru oricine vrea să afle mai multe și să înțeleagă mai bine epoca în care M. Ivănescu s-a impus – sfârșitul anilor 60, anii 70 și începutul anilor 80. Ar trebui să-i amintesc și pe cei care au contribuit la reușita acestui volum, dar sunt prea mulți, îi veți găsi citind cu real folos această carte. Remarcabil însă este că aparțin tuturor generațiilor, foștilor colegi sau prieteni ai poetului, dar și unor tineri care nici nu se născuseră când se zămislea “mopete”.