Andrei aerban la Piatra Neamt

In primavara anului 2000, Corneliu-Dan Borcia, directorul Teatrului Tineretului din Piatra Neamt, si Victor Scordaret, directorul artistic al Festivalului International de la Piatra Neamt, au reusit performanta de a-l aduce la un workshop pe Andrei aerban in orasul unde se remarcase, in 1967 si 1968, cu trei spectacole (Arden din Feversham, Omul cel bun din Saciuan de B. Brecht si Noaptea incurcaturilor de O. Goldsmith).

In 1969 obtinea o bursa Ford si pleca in SUA pentru trei luni, care aveau sa devina… trei decenii.

Declarat in acel mai 2000 “cetatean de onoare al municipiului Piatra Neamt”, Andrei aerban a venit impreuna cu trei tineri actori de la Teatrul LaMaMa din New York (George Drance, Jennifer Plante si Erika Iverson) si regizorul Niky Wolcz (care au prezentat “Lectia” lui Ionesco), in vreme ce fostul director al Nationalului bucurestean in primul an de postceausism s-a supus cateva zile, cu sinceritate si nobil alint, intrebarilor unui distins auditoriu.

Totul a fost adunat acum intr-un volum coordonat de Marian Popescu, cu sprijinul Danielei Ursu, coordonator al festivalului nemtean de teatru, un volum gandit simplu, cuprinzator si eficient: fragmente din cronicile de specialitate ale anilor 1966 si 1968 (cu figuri interesante gen Romulus Vulpescu si Neagu Radulescu), articole si comunicari ale tanarului aerban din 1969, fata-n fata cu interviuri din 2000, o tandra evocare a timpurilor debutului, semnata de George Banu, corespondenta lui Corneliu-Dan Borcia cu Andrei aerban din 1996 in 2000, dupa care urmeaza vorbirea regizorului la Atelierul cu tineri actori (23-30 mai 2000), colocviul de dupa prezentarea spectacolului cu “Lectia” ionesciana si dialogul public cu Marian Popescu, centrul de greutate al cartii.

Un traseu instructiv, desigur, pentru tinerii nostri oameni de teatru, fie actori si regizori, fie cronicari sau teatrologi, dar si pentru publicul obisnuit, prea putin (daca nu deloc) familiarizat cu practicile teatrului american.

Informatii si confesiuni incitante, la tot pasul. Cum se face un spectacol in America, in cel mult doua luni (“Time is money”), cu numar fix de ore, zilnic, pentru repetitii, cu legile foarte stricte ale sindicatelor s.a.m.d.

Dans, gestualitate, ritmica, spatiul scenic, respiratia si gandirea miscarii scenice in functie de arhitectura.

Cum se rade la absurditatile ionesciene in America, in vreme ce in Romania aceleasi scene genereaza “momente de tacere adanca”.

Revelatia Peter Brook in cariera lui Andrei aerban. Categoriile publicului american, de la omul mediu, abonat la teatru din datorie civica ori conformism profitabil, tinerii care vin la previzionari, elita, “dictatura” exercitata de cronica din New York Times.

Faptul ca “niciodata nu e invitata toata critica in aceeasi seara”, pentru ca impricinatii sa nu se influenteze reciproc, dar si rostul esential al pauzei, cand, la bar, se pune la cale atitudinea receptarii, se plaseaza barfele, se pompeaza lobbystic etc.

Care sunt nivelurile de intelegere a lui Hamlet in America si cum se monteaza Oedipe si Lucia di Lamermoor la Los Angeles.

Dar cel mai suculent capitol este relatarea lui Andrei aerban despre uriasa pacoste de a monta

Imblanzirea scorpiei in plin sistem de political correctness, intr-un context dominat de miscarile feministe, inclusiv de lesbianism: “Toata piesa se juca foarte bine, in special momentele in care Kate il bate pe Petruchio sau crede ca-l invinge. Dar cand am ajuns la monolog, am avut probleme, pentru ca, de fiecare data – erau doua actrite care-l jucau – una era alba, una era neagra, una nu era maritata dar avea un boy-friend, cealalta era lesbiana convinsa… Fiecare din ele si-a dat seama ca acest moment nu poate fi regizat. ai, in special, nu poate fi regizat de un barbat”.

Prin urmare, delectari cu incruntari. Sau invers.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar