Andrei Codrescu. Literatura înainte de toate/ de Rodica Grigore

Înrudite oarecum cu formula unui jurnal literar, dar și cu structura unui discurs / demers de istorie a mentalităților ori de analiză de ansamblu a fenomenului cultural contemporan, paginile din recent apăruta carte a lui Andrei Codrescu, Bibliodeath, trimițând adesea și la scrierile anterioare ale autorului, dar și la activitatea lui de comentator la National Public Radio (e foarte cunoscută rubrica sa intitulată „All Things Considered”), discută pe larg modul în care ia naștere o carte – și, deopotrivă, un scriitor. Dar și pe acela în care un scriitor poate face față (sau face față mai puțin) provocărilor tehnicii din ultimii ani, mai cu seamă proliferării arhivelor electronice, cu întregul lor arsenal de beneficii – dar și de inconveniente… Căci, după cum se exprimă, aici, autorul „Execuția publică la care este supusă astăzi cartea de hârtie nu e încercarea de a-i șterge ori anihila conținutul, așa cum se întâmpla în cazul incendierilor de proporții organizate de Inchiziție sau de naziști, ci reprezintă transferul conținutului într-un alt mediu.” Desigur, cel electronic – de care, doar în paranteză fie spus, scriitorul american de origine română era foarte preocupat încă din prefața la cea de-a doua ediție a excelentului său eseu Dispariția lui Afară, republicat în 2001.           

Venind după The Poetry Lesson (2010) și Whatever Gets You through the Night (2011), Bibliodeath  îi poate lua prin surprindere doar pe aceia (mult) prea puțin obișnuiți cu maniera sa de a scrie. Căci autorul nu face, prin intermediul acestui volum, decât să desăvârșească un soi de inedit triptic dedicat, dincolo de orice altceva, scrisului. Iar dacă Lecția de poezie evidenția importanța liricii chiar și în (mai ales în!) epoca noastră, iar aventurile Șeherezadei dezvăluiau mecanismele mereu fascinante ale istorisirii și nevoia dintotdeauna a omului de a-și căuta un refugiu împotriva nemiloasei acțiuni a timpului în povestiri menite a suspenda (amâna / înșela) moartea, Bibliodeath (beneficiind de condiții grafice deosebite și având pe copertă o reproducere după Albrecht Dürer și Apocalipsa sa din 1498) aduce în prim plan relația dintre scriitor și cartea pe care o scrie – sau în care se (în)scrie. În egală măsură, Codrescu analizează pe larg mult clamatul sfârșit al erei tiparului și, implicit, temuta (sau dorita de către unii!) dispariție a cărții în format clasic, tipărit (de aici și titlul: „Biblio-death”), în contextul afirmării tot mai accentuate a edițiilor digitale ale operelor fundamentale ale umanității sau ale textelor literaturii contemporane. Pornind de aici, autorul redefinește, indirect, locul cărții de hârtie în contextul mai larg al istoriei literare și al ideilor.

Pornind de la pretextul pe care i-l oferă o cerere care-i este adresată de a scrie un studiu pentru un volum dedicat bibliotecilor, Codrescu se lasă complet cucerit de idee și va scrie propria sa carte, în care explorează pe larg – și cu o plăcere pe care nu-și dă nici o clipă osteneala s-o ascundă – conceptul de arhivă. Evident, mai cu seamă în sensul literar pe care cuvântul îl are. Asumându-și perspectiva celui care a fost martor la mai multe revoluții tehnice, câtă vreme uluitoarea ascensiune a cărților digitale nu e singura transformare pe care omenirea a cunoscut-o în ultimele câteva zeci de ani (să nu uităm de victoria scrisului la mașină asupra celui de mână, urmată de ascensiunea computerelor în defavoarea mașinirlor de scris…), Andrei Codrescu relatează istoria propriei sale deveniri din copilăria și adolescența petrecute la Sibiu, la începutul anilor ‘60, apoi ca rezident la New York (unde a și rătăcit, spre imensa sa disperare, prețiosul lui caiet, cea dintâi arhivă personal-literară pe care a avut-o!), și până la perioada maturității, ca profesor la Louisiana State University și editor al revistei Exquisite Corpse. Punctul de maxim interes este reprezentat de arhivele pe care, ca un bun poet, le-a purtat mereu cu sine. Mereu sau, în orice caz, până când le-a pierdut… Căci, de la cel dintâi caiet de poezii, cumpărat de la o librărie din centrul Sibiului (unde, pe atunci, calitatea producțiilor lirice era judecată în funcție de implicarea cetățenească a autorului și mai puțin de talent) și până la sistemele sofisticate de arhivare electronică oferite de computerele personale, laptop-uri sau diversele site-uri de pe internet, Andrei Codrescu trece în revistă totul.

Și, cum o astfel de poveste nu poate fi prea ușor de spus dintr-o dată și dintr-o singură suflare, autorul își oferă răgazul unor binemeritate pauze de respirație și de meditație deopotrivă, făcând numeroase (135!) note de subsol. Pe care admiratorii săi le vor citi cu aceeași curiozitate pe care o au în fața textului propriu-zis al cărții, iar necunoscătorii vor fi tentați să le omită pentru a ajunge la final… Strategia aceasta a fost utilizată, de altfel, și în Whatever Gets You through the Night, însă aici autorul îi dă o și mai mare importanță, câtă vreme unele note se întind pe pagini întregi (și nu e cazul, aici, doar al celei intitulate Nuvelă cehoviană ), amenințând, pe alocuri, să inducă cititorului un soi de efect de confuzie – care, însă, se dovedește a fi foarte bine controlat de scriitor. Căci Bibliodeath se dovedește a fi, citită cu atenție, două cărți, și nu una singură: pe de o parte, o analiză foarte documentată a semnificațiilor unei arhive umane, a oricărei arhive umane și, pe de altă parte, povestea propriei existențe a lui Andrei Codrescu, devenit, astfel, personaj al cărții sale, alături de, împreună cu și, nu o dată, sub amenințarea munților de hârtie în care se transforma în scurtă vreme orice bibliotecă a sa.                         

Andrei Codrescu, „Bibliodeath: My Archives (With Life in Footnotes)”,

Antibookclub, 2012