Anecdote cu scriitori/ de Stelian Țurlea

Abundența de titluri care de care mai atrăgătoare, deșucheate, nostime sau care te pun pur și simplu pe gânduri de la recent încheiatul Târg de carte Bookfest mă îndeamnă să inițiez, pentru cel puțin câteva săptămâni, această nouă rubrică în „Ziarul de duminică”. Despre cărți-surpriză, greu de încadrat în vreun gen.

Începem cu

Alex. Ștefănescu – Un scriitor, doi scriitori, editura Allfa. Ilustrații și concepție grafică – Bogdan Petry

Invitați au fost la lansare poetul Mircea Dinescu și actorul Vladimir Găitan, fapt care trimite, din prima clipă la un umor subtil. Un umor de care cartea e plină, augmentat de desenele marelui Petry.

De cele mai multe ori ne imaginăm că între un critic literar și scriitori nu poate exista decât o stare de război. Focurile se aprind și se sting, dar anecdotele rămân. După mai bine de patruzeci de ani de critică literară, Alex. Ștefănescu povestește cele mai amuzante întâlniri cu scriitori români, acompaniat de Bogdan Petry, un alt critic cu experiență… în tușe și fizionomii. Multe, dacă nu toate isprăvile amuzante pe care le povește acum le-a mai povestit, fie în alte cărți, fie în întâlniri cu cititorii, mai ales în grupuri mai mici sau mai mari de prieteni. Dar, dacă nu mă înșel, e prima oară când le adună pe toate în volum. Iar ele, faptele amuzante, se desfășoară în cascadă.  Cum a scris Nichita o poezie care s-a pierdut, cine se tocmea oltenește cu Marin Preda, cum aștepta Marin Sorescu Premiul Nobel și care era rețeta de cucerit femei a lui Grigore Vieru, cum a primit Ion Cristoiu „cadou” la redacție un copil nou născut, cum mânca Octavian Paler căpșuni făcându-i să saliveze pe interlocutori fără să le ofere măcar una și multe altele.

Personaje principale sunt: L.M. Arcade, George Arion, Ana Blandiana, Geo Bogza, Nicolae Breban, Barbu Brezianu, Emil Brumaru, Augustin Buzura, Alexandru Condeescu, Daniel Cristea-Enache, Ion Cristoiu, Gabriel Dimisianu, Mircea Dinescu, Geo Dumitrescu, Nicolae Manolescu, Octavian Paler, Adrian Păunescu, Marin Preda, George Pruteanu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Constantin Țoiu, Laurențiu Ulici, Eugen Uricaru, Grigore Vieru, Matei Vișniec

Alex. Stefanescu este critic si istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV, fost redactor-șef (in perioada 1995-2010) al revistei „România literară”, autor a mii de articole și a douăzeci de carti.

 Spre deliciul cititorilor, am selectat din capitolul despre Eugen Uricaru un fragment despre respirația „bouche a bouche”:

Eugen Uricaru, Ion Mircea, Cornel Ungureanu, Vasile Dan și Alex Ștefănescu – aceasta a fost componența grupului de scriitori care în 2001 a plecat într-o vizită în China. Călătoria cu avionul până la Beijing – cu escală la Baku – a durat unsprezece ore. Călătorea cu noi, în cală, și un sicriu, cu un mort în el, ceea ce unora li s-a părut de rău augur.
În capitala Chinei ni s-a pus la dispoziție un microbuz pe care scria, cu litere mari, „oaspeți ai guvernului chinez” (bineînțeles, în chineză). Așa se face că polițiștii din intersecții ne salutau și ne dădeau prompt prioritate, indiferent de culoarea semaforului sau semnele de circulație. Eugen Uricaru își dorea foarte mult să ajungem în Tibet (citindu-i romanele publicate ulterior am înțeles de ce). Dar autoritățile, cu o fermitate exprimată politicos, nu ne-au lăsat să ajungem acolo. Am ajuns, însă, într-o mică localitate din apropierea Tibetului, străbătută de pârâuri de munte, peste care se arcuiau poduri de lemn, cu balustrade delicat traforate și colivii cu papagali atârnate de stâlpișori de bambus. Casele, de piatră măruntă, cu acoperișuri multicolore și ferestre strâmbe, erau și ele pitorești. Oricum (eu, cel puțin), nu înțelegeam nimic din stilul de viață al localnicilor.
În piața centrală a micii așezări (piață pătrată și oarecum asemănătoare cu cele din orașele transilvănene) existau bănci de piatră, șlefuite de-a lungul anilor de intemperii și poate de fundurile (de domnișoare chinezoaice, mă gândeam eu visător) care stătuseră pe ele. Acolo, în soarele de amiază, ne-am făcut reciproc fotografii. Trecătorii nu se mirau (au și ei pasiunea, chiar mania fotografiatului). Îi amuzau însă figurile noastre de europeni (ei nu ne numesc „albi”, ci „nasuri mari”, pentru că nasurile noastre par foarte proeminente în comparație cu cele turtite ale lor).
Era o căldură umedă. În zare se vedea Muntele de Jad. Deodată, lui Cornel Ungureanu i s-a făcut rău. Pământiu la față, a căzut într-o rână, apoi s-a lăsat pe spate, lent și (aparent) definitiv, ca și cum ar fi fost lovit de apoplexie. Ne-am speriat cu toții, groaznic. Eram complet nepregătiți. Nu știam ce trebuie să facem într-o asemenea situație. Exact în acel moment de inacțiune deznădăjduită din partea noastră, de undeva, nu știu de unde, și-a făcut apariția o femeie frumoasă, cu păr lung, care a luat repede și energic primele măsuri de resuscitare a celui căzut. Pe mine m-a trimis să procur o bucată de zahăr. Ceilalți au primit și ei ceva de făcut. Necunoscuta – care vorbea franceza – s-a aplecat asupra lui Cornel Ungureanu și a început să-l sărute (așa am crezut în primul moment, astfel încât mi-a trecut prin cap să leșin și eu), de fapt, să-i facă respirație artificială bouche ŕ bouche. În numai câteva minute prietenul nostru și-a revenit. Iar necunoscuta, pe care am fi vrut să o sărbătorim la un restaurant sau măcar să-i oferim un buchet de flori, s-a făcut nevăzută.
Am aflat, ulterior, că era nu o zână, ci o tânără din Franța care tocmai terminase facultatea de medicină și călătorea singură prin țări îndepărtate ca si ajute pe cei care ar avea eventual nevoie de ea. Amintirea ei ne-a rămas tuturor în suflet ca un parfum de flori de liliac.
La întoarcerea în România Cornel Ungureanu a scris și a publicat o carte cu titlul A muri în Tibet.