Anti monumente/ de Tudor Călin Zarojanu

În 1983, Primăria din Harburg a organizat un concurs pentru un monument anti-fascist, anti-războinic, anti-violență, pacifist și dedicat Drepturilor Omului. Câștigătorii compeției, Jochen Gerz și Esther Shalev-Gerz, au propus un anti-monument. În același timp, au respins propunerea ca opera să fie ridicată într-un părculeț drăguț, pledând pentru un spați pietonal dintr-o suburbie muncitorească.

Anti-monumentul era – și o să vedeți de ce vorbim la trecut – o coloană de 12 metri înălțime și un metru lățime, din aluminiu acoperit cu plumb negru (foto1). O inscripție îndemna trecătorii să-și scrie numele (cu un creion de oțel) pe suprafața coloanei, cu precizarea că, pe măsură ce aceasta va fi acoperită de semnături, de jos în sus, anti-monumentul se va scufunda în pământ, permițând să se scrie în partea lui superioară – până când va dispărea cu totul! Ceea ce s-a și întâmplat. Inaugurat în 1986, turnul și-a terminat scufundarea în 1993, cu 70.000 de semnături incscripționate pe el.

Atunci când cei care susțin o idee sunt suficient de mulți, înseamnă că nu mai e nevoie de un monument care să ne-o amintească. Un scriitor român spunea cândva: “Vorbim atât de mult despre patriotism, de parcă n-ar exista!” (din păcate, reciproca nu e adevărată: acum nu mai vorbim deloc, ceea ce nu înseamnă că există prea tare).

Termenul de anti- (sau contra-) monument a fost propus de cercetătorul James E. Young, care a constatat că monumentele tradiționale par expresia unei interpretări închise și adesea unidimensionale asupra unui fenomen, stârnind prea puțin reflecția asupra lucrurilor despre care se presupune că vorbesc. Un exemplu sugestiv – în România – ar fi o închisoare în care au pătimit deținuții politici, precum Râmnicu Sărat, de pildă. Dacă o vizitezi acum, când încă nu s-a făcut nimic în ea, ești cutremurat de atmosfera de pușcărie, de răceală, de umbre, de fantomele trecutului. Transformată în muzeu, cu neoane, vitrine, eventual aer condiționat și traverse de mochetă, ar deveni mai atractivă pentru vizitatori, probabil numărul acestora ar crește, dar comunicareaempatică ar avea grav de suferit.

Încercarea de a “dinamita” concepția clasică de monument a dat naștere, între altele, viziunii spațiului gol pe post de monument. În Kassel (Germania), Horst Hoheisel a folosit locul pe care existase o fântână, demolată de naziști ca fiind “evreiască”, desenând conturul acesteia și neconstruind nimic în locul ei (foto 2). “Vizitatorul este monumentul”, a explicat Hoheisel.

Nu monumentalitatea, nu strălucirea, nu facilitățile anexe asigură memoria, cinstirea prezentului și a trecutului, înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă, șansele de a nu repeta greșelile. Simplitatea poate funcționa mult mai bine. Nu numai în ceea ce privește monumentele – de altfel!