Antiques c’est chique

De la mobilă – fotolii, canapele, măsuțe, cuiere – până la neînsemnatele obiecte care colorează viața -suporturi de șervețele, accesorii de prins părul doamnelor, panglici, solnițe – se amestecă, se sprijină și se însingurează într-un târg de antichități. Obiectele nu sunt numai învelite în stratul vâscos al timpului ci și în mantia amintirilor, istoriilor -unele dramatice, altele anoste, cele mai multe tragice – ale unor oameni și familii. Cu excepția cărților nu aș cumpăra nimic dintr-un astfel de bazar. Mai întâi că obiectele astea au farmec numai împreună, alăturarea lor pe o măsuță, la un stand, într-o prăvălioară configurând un concret al unei abstracțiuni: timpul.Cu cât împerecherea lor este mai întâmplătoare cu atât sporește farmecul. Cum nu mi-am croit o casă a întoarcerii în timp ci una în care fiecare obiect are o funcționalitate precisă – chiar dacă această funcționalitate înseamnă inclusiv capacitatea de a-mi bucura privirea sau a o face pur și simplu frumoasă -, nu aș găsi modul și spațiul în care să așez lucruri alese de un altul pentru un alt climat, o altă viziune asupra lui și a lumii în care ar vrea să trăiască. Pentru că în fond asta înseamnă casa noastră: o proiecție a lumii în care am vrea să trăim, iluzionându-ne că trăim în ea prin microuniversul pe care ni-l creăm. Apoi, nu aș cumpăra astfel de obiecte de anticariat și antichități pentru că mental aș fi copleșit, mi-ar produce o stare de disconfort profund poveștile adormite în obiecte. Ar fi asemenea unei prezențe străine în casă, o prezență despre care nu aș putea spune că este benefică sau purtătoare de rău. Vâlva – așa cum este numit viul, spiritul fiecărui obiect – este ciudată și, se spune, bântuitoare și adesea răzbunătoare! În fine, cum nici colecționar nu sunt -odată cu pierderea în condiții ciudate a clasoarelor mele de timbre, adunate cu atâta evlavie, pasiune și sacrificii în copilărie am pierdut și pasiunea de a ordona timpul în colecții -, nu aș găsi un rost în a cumpăra fețe de masă, păhăruțe de lichior, pendule, ceasuri de purtat la vestă, fotografii de familie și mai știu eu ce alte nimicuri frumoase și inutile.
Cu toate acestea, atunci când am prilejul și buna (sau reaua) dispoziție îmi place să trec prin târgurile de antichități pentru a privi, dar mai ales pentru a sparge monotonia timpului linear și ireversibil, jucându-mă imaginar cu simultaneitatea sau dezordinea în care apar vremurile demult trecute. Într-un târg sau magazin de anticihități sunt contemporan, simultan, cu tot ce s-a trăit până acum. Senzația asta, recunosc, îmi creează o bună dispoziție de învingător: iată că timpul poate fi recuperat, ținut pe loc și chiar învins.
Prozaic însă, aș spune că mulțimea de târguri – trecând prin țară în acest concediu, am putut sesiza că aproape fiecare mare localitate își avea ca eveniment un astfel de târg – spune despre starea noastră de sărăcire. Ele nu diferă decât, să spun așa, prin calitatea ofertei de amărâtele oboare unde se vând clanțe, capace de WC-uri, cuie, lanțuri de bicicletă, ciocane, șurubelnițe, șnururi, agrafe – toate vechi, uzate, mâncate de rugină sau de mizerie. Celor ce vând le prisosește marfa de îndată ce se dispensează de ea în schimbul câtorva bănuți. Raporturile dintre târguri și oboare se schimbă când e vorba de raporturile umane: la obor se vine cu mărunțișurile din casă cu gândul că va fi existând cineva mai sărac decât tine care nu își permite un clește nou, dar care are absolută nevoie de un clește, în timp ce la târgul și magazinele de anticihități se vine cu speranța că vor mai fi existând oameni suficient de bogați dispuși să își cumpere un trecut cu ștaif.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.