Antoaneta Ralian (I): Drumurile traducatoarei

Cu Istoria iubirii de Nicole Crauss, roman aparut la Editura Humanitas, in colectia “Raftul Denisei”, Antoaneta Ralian a ajuns la 110 carti traduse – o altitudine de la care literatura anglo-saxona se vede ca Pamantul dintr-o naveta spatiala. “Viata mea e banala”, spun distinsa doamna. Din cele ce urmeaza, rezulta insa cu totul altceva. (Marcela Gheorghiu)

Am dat primele semne “de viata” in anii de liceu. Eram foarte buna la limba latina, eram o latinista impatimita, cum astazi nu cred ca se mai intalnesc. Simteam o deosebita placere sa traduc acele textele moarte, sa le dau viata, sa vad cum din gramatica aceea dificila, careia cu greu reuseam sa-i dau de capat, iesea ceva cu sens si, de ce sa nu recunosc, chiar frumos. Am invatat, asadar, cu mare placere sa traduc din limba lui Virgiliu, iar mai apoi din limba franceza. Drumul traducatoarei nu avea sa se opreasca insa aici. Ulterior, studenta fiind, obisnuiam sa invat impreuna cu o colega, pentru ca studiam amandoua engleza – a treia limba alaturi de franceza si italiana. La engleza il aveam profesor pe celebrul Dragos Protopopescu. L-am cunoscut, din pacate, imediat dupa razboi, cand devenise foarte tarat, tarand un trecut greu de carat in anii noii oranduiri, trecut care l-a condus iremediabil la moarte. Dar, chiar si asa, Dragos Protopopescu era un om teribil de interesant, un erudit cu un orizont foarte larg de cunoastere si intelegere, din nefericire nervos, agasat, debusolat… Nu mai era cel de odinioara.
Impreuna cu colega mea, citeam bibliografia in limba engleza. Cum nu puteam parcurge amandoua, in acelasi timp, aceeasi carte, eu citeam si ii traduceam ei, iar ea exclama: “Vai, ce bine traduci!”. A fost primul compliment pe care l-am primit in calitate de traducator. Eu insa nu visam sa fac o cariera din asta. Nu realizam la vremea respectiva ca tocmai ma nascusem ca traducator.

O domnisoara perfecta
A existat insa istorie si inainte de nasterea traducatorului. Am vazut lumina zilei intr-o familie de provincie. Am avut parte de o educatie mic-burgheza, provinciala, puritana, fapt care i-a determinat pe cei ce ma cunosteau sa se mire ca tocmai eu l-am putut traduce pe Henry Miller. Expresiile, cuvintele pe care a trebuit sa le talmacesc in romaneste nu mi-au traversat insa niciodata buzele si marturisesc ca nici astazi nu as putea sa le rostesc; le scriu, dar nu le pot vorbi. Am avut o mama veleitara, care voia sa faca din mine un om de cultura, dar un om de cultura in acord cu mentalitatea ei de atunci. Avea o educatie de pension si a visat sa faca din mine o domnisoara perfecta; in consecinta, a tinut cu ardoare sa ma invete si limbi straine, si pian, si pictura, ultimele doua fiind o adevarata corvoada pentru mine. Mi s-au lipit insa de suflet limbile straine si lectura. Mama, la randul ei, citea foarte mult si, chiar inainte de a incepe eu insami sa citesc, obisnuia sa-mi povesteasca, pe intelesul meu la acea varsta, cartile pe care le parcurgea, in general romane grele – Muntele vrajit al lui Thomas Mann, pe care mi l-a povestit cand aveam vreo opt, noua ani, sau Cartea de la San’ Michele a lui Axel Munthe, in mare voga atunci. Mama mi le sistematiza, mi le sintetiza, le reducea la intriga, la ceea ce stia ca puteam eu intelege. Daca stau sa ma gandesc, cred ca intelegeam acele romane chiar daca nu mi se relata decat firul epic. Toate astea mi-au inoculat dragostea de lectura si, mai mult, cred ca mi s-a transmis genetic o sensibilitate aparte pentru lectura, pentru literatura.
Jocul, joaca – omniprezente in existenta oricarui copil – reprezinta o mare lacuna a copilariei mele. Parintii m-au avut la ceea ce se numea pe atunci batranete. Dupa pierderea unui baiat de 16 ani – in acea vreme inca se murea de scarlatina -, mama a spus: “Trebuie sa am un alt copil, care sa-l inlocuiasca”. Pe mine m-a facut pe cale aproape sintetica, cu tratamente peste tratamente, dar, in sfarsit, a reusit sa ma aduca pe lume. Dificultatea cu care a tinut mama sarcina si tragedia mortii primului copil, ca si varsta oarecum inaintata i-au facut pe parintii mei sa fie extrem de grijulii cu mine si, cumva, din toate aceste motive, jocul a lipsit din copilaria mea. Eram, in schimb, o fetita foarte romantica. Citeam multa literatura romantica, aveam visuri romantice, eram o sentimentala. Cu toate acestea, banal, imi doream sa devin profesoara de limba engleza sau de franceza, pentru ca eram foarte indragostita de profesoara mea de franceza din liceu. Destinul insa urma sa-mi hotarasca alt traseu. Desi era ceva ce-mi placea si pentru care ma simteam pregatita, nu am devenit profesoara, nu mi-am indeplinit dezideratul si nici nu stiu daca as fi fost mai fericita. Pur si simplu n-a fost sa fie.
Venirea comunistilor mi-a distrus, practic, familia… Mama a murit imediat dupa razboi, pentru ca era bolnava de inima, toate privatiunile si frustrarile din anii razboiului dand-o gata, iar tatei i s-a luat totul. Fusese director de banca la Roman si avea, de la bunicul meu, o mica fabrica de apa gazoasa. Din agoniseala de-o viata a ramas fara nimic: fara casa, fara bani, fara sotie, fara mine langa el, pentru ca ma aflam la Bucuresti, proaspat casatorita si inca studenta. Stateam impreuna cu alte trei familii intr-un apartament cu o singura baie, cu o singura bucatarie, unde l-am adus si pe tata, instalandu-l intr-o camera de serviciu (singura libera), fara lumina si fara aerisire. Aici, saracul a mai trait putin, apoi a murit. Parintii mei au fost, asa cum am mai spus, indragostiti de lectura. Cand a murit, tata citea Taunul. Romanul a ramas citit doar pe jumatate, l-a lasat deschis pe noptiera. Nu i-a aflat sfarsitul…

Calvarul de la Cadre
Cei mai frumosi ani din viata oricarui om – primii 50 – eu si sotul meu i-am trait sub comunism. Cu originea nesanatoasa pe care o aveam, nu am fost niciodata membra de partid. In biografia mea de la Cadre, eram numita fiica de bancher si nepoata de industrias, exagerari ce caracterizeaza orice regim absurd. Tot timpul am tremurat de frica sa nu imi pierd serviciul (lucram la Ministerul Invatamantului si Culturii, Directia Generala a Editurilor). Figuram pe toate listele negre, dar eram pastrata totusi pentru ca, din punct de vedere profesional, eram bine pregatita: cunosteam trei-patru limbi straine, fapt care pe vremea aceea reprezenta o raritate. Nu am fost data afara, dar am fost incondeiata ori de cate ori s-a ivit prilejul. Cand treceam prin fata usii Serviciului de Cadre tremuram ca varga, pentru ca acolo eram chemata periodic sa-mi scriu biografia. Imi aduc aminte ca odata am fost, pur si simplu, judecata la Cadre pentru ca nu citeam ziarul Scanteia. Toti eram abonati la cotidianul partidului, dar eu comiteam crima de a nu duce ziarul acasa. Il uitam sistematic la birou. De fapt, nu il duceam acasa pentru ca il aducea sotul meu, care era si el abonat. Acuzatia care mi s-a adus a fost cea de dispret fata de organul central de presa al PCR. Era pe la inceputul anilor ’60.