Anul în care am trăit după Biblie (I)

Acum, în timp ce scriu aceste cuvinte, am o barbă care mă face să semăn cu Moise. Sau cu Abraham Lincoln. Poate chiar cu Ted Kaczynski. Mi s-a spus că semăn cu toți trei.

Nu e o barbă bine îngrijită, de ieșit în lume. E o tufă zburlită, care se întinde încetișor către ochi și se răsfiră până dincolo de linia gâtului.

Nu mi-am lăsat niciodată barbă până acum, așa că pentru mine a fost o experiență ciudată și plină de învățăminte. Acum sunt membrul unei societăți secrete, cea a bărboșilor de pretutindeni – ne salutăm scurt, înclinând capul, atunci când ne vedem pe stradă, schițând un surâs de recunoaștere . Mi s-a întâmplat ca oameni pe care nu-i cunoșteam să se apropie și să-mi mângâie barba, așa cum faci cu un labrador sau cu burta unei femei însărcinate.

Uneori a fost prilej de suferință. Mi s-a prins în fermoarul de la vestă de câteva ori, iar băiatul meu de doi ani s-a dovedit mult prea puternic pentru vârsta lui când a început să mă tragă de barbă. Pe lângă asta, am pierdut o groază de timp răspunzând întrebărilor personalului de securitate de pe aeroporturi.

M-au întrebat dacă nu cumva sunt Barbă-Neagră, fiorosul pirat. Aud numele formației “ZZ Top” de cel puțin trei ori pe săptămână, iar niște trecători mi-au strigat o dată “Hei, Gandalf!”. Cineva mi-a zis că semăn cu Steven Seagal, ceea ce mi s-a părut cam ciudat, fiindcă n-are barbă.

M-am luptat cu mâncărimea și căldura. Mi-am cheltuit cheltuit salariul pe o săptămână ca să-mi cumpăr balsamuri, pudră, unguente și loțiuni. În barba mea și-au găsit refugiu temporar crema de cappucino și boabele de linte din supă.

Am reușit să-i supăr de-a binelea pe unii.

De când port barbă, două fetițe m-au văzut și s-au pus pe bocit, iar un băiețel a dat fuga să se ascundă după fustele mamei.

Totuși, nu vreau să fac rău nimănui. Părul de pe față este, pur și simplu, cea mai vizibilă manifestare fizică a călătoriei spirituale pe care am început-o în urmă cu un an. Mi-am propus, atunci, să trăiesc un an întreg după canoanele din Biblie. Mai precis, să respect legile din Cartea Sfântă în cel mai literal mod posibil. Să urmez cele zece porunci. Să fiu fecund și să mă-nmulțesc. Să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Să dau zeciuială. Și nu doar atât. Să respect și acele reguli de care lumea a uitat, dar pe care Biblia le menționează: să nu porți haine făcute din fibre amestecate; să-i omori cu pietre pe cei care preacurvesc. Și, firește, să nu-ți razi colțurile bărbii (Leviticul 19:27). Voi încerca să urmez Biblia pe de-a-ntregul, fără să fac nazuri sau să mă ghidez după preferințe.

Acum, ca să vă faceți o idee despre mine: am crescut în New York, într-o familie care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu religia. Oficial sunt evreu, dar sunt evreu tot așa cum pizza e “mâncare italienească”. Evreu deci, dar nu din cale-afară. N-am învățat la școala ebraică, n-am mâncat pâine nedospită. Ai mei au fost cel mai aproape de iudaism când au pus steaua lui David în vârful bradului de Crăciun, ilustrând clasicul paradox al asimilării evreilor de majoritatea creștină.

Nu vreau să sugerez că părinții mei ar fi avut ceva împotriva religiei. Pur și simplu religia nu era pentru noi. Doar trăiam în secolul XX! În casă la noi, credința era aproape un subiect tabu, la fel ca salariul tatălui meu sau ca obiceiul surorii mele de a fuma țigări cu cuișoare.

Rareori am avut tangență cu Biblia, și doar la un nivel superficial. În casa de lângă noi locuia pastorul luteran Schulze, un om bun la suflet care semăna uimitor de bine cu Thomas Jefferson. (Apropo, fiul său e actor și, culmea, a jucat rolul preotului acela sinistru din “Clanul Soprano”). Pastorul Schulze avea niște povești nemaipomenite despre demonstrațiile studențești din anii ’60, dar cum începea să vorbească despre Dumnezeu, pentru mine era ca și cum ar fi vorbit o limbă străină.

Am fost și eu la câteva bar-mițvah, dar nu-mi stătea gândul la ceremonie. Îmi petreceam timpul încercând să ghicesc cine dintre cei prezenți avea chelie pe sub kippah. Am luat parte la înmormântarea bunicului dinspre tată, care a fost oficiată de un rabin într-un mod care mi-a stârnit mirarea. Cum putea rabinul acela să-l laude cu cuvinte așa de alese pe bunicul meu, când nici măcar nu l-a cunoscut? Era de-a dreptul absurd.

Legat de raporturile mele cu religia din vremea copilăriei, cam asta-i tot.

Am fost agnostic încă dinainte să știu ce înseamnă cuvântul. Asta și datorită felulului în care îmi reprezentam problema răului în lume. Dacă exista Dumnezeu, de ce mai erau boli și războaie, și mai ales de ce îi permitea învățătoarei mele din clasa a patra, doamna Barker, să ne oblige să vindem prăjiturele fără zahăr din ușă în ușă? Dar în primul rând Dumnezeu mi se părea absolut inutil. Ce nevoie era de o zeitate pe care n-o vedea și n-o auzea nimeni? Poate c-o fi existând, mă gândeam eu atunci, dar n-o să știm nimic sigur, în această viață.

Facultatea n-a contribuit cu nimic la dezvoltarea mea spirituală. Am intrat la o universitate laică unde aveai mai multe șanse să studiezi semiotica ritualurilor Wicca decât tradiția iudeo-creștină. Biblia se citea doar ca literatură: ca o carte veche, prăfuită, cu nimic mai credibilă decât Stăpânul Inelelor, a lui Tolkien. Bineînțeles, se făceau și cursuri de istoria religiilor. Am învățat că Biblia a inspirat unele dintre cele mai mari realizări ale umanității: mișcarea pentru drepturile omului, spiritul caritabil, abolirea sclaviei. Dar și despre faptul că a fost folosită ca justificare pentru cele mai mari rele: război, genocid și aservirea altor oameni.

Multă vreme am crezut că religia, cu toate părțile ei bune, este cam riscantă pentru lumea modernă. Că pericolul de a fi înțeleasă pe dos este prea mare. Mă gândeam că o să dispară încet-încet din peisaj, laolaltă cu alte lucruri arhaice. Știința mergea înainte. Cândva, în viitorul apropiat, vom ajunge să trăim într-un paradis terestru, sub auspiciile unui nou Iluminism, în care fiecare hotărâre se va lua prin recurs la o logică de fier, ca a vulcanianului Spock din Star Trek.

După cum, poate, ați băgat de seamă, mă înșelam amarnic. Influența Bibliei, și a religiilor, în general, rămâne o forță redutabilă, poate chiar mai mult decât pe vremea când eram copil. Așa că în ultimii ani religia a devenit pentru mine o obsesie. Oare chiar să sufere jumătate din oamenii de pe fața pământului de un uriaș delir colectiv? Nu cumva lipsa mea de interes pentru spiritualitate e o carență majoră a personalității mele? Am început să mă întreb dacă lipsa mea de credință mă împiedică să cunosc o parte însemnată a condiției umane, tot așa cum cineva trece prin viață fără să fi ascultat vreodată Beethoven sau fără să se fi îndrăgostit. Și, lucrul cel mai important, de puțin timp, sunt tatăl unui copil. Dacă lipsa credinței este un defect, nu vreau că fiul meu să-l moștenească.

Știam așadar că vreau să explorez religia. Mai rămânea să-mi dau seama cum.

Din volumul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Philobia