Anul în care am trăit după Biblie – III/ de A. J. Jacobs

În The Year of Living Biblically (Anul în care am trăit după Biblie), Jacobs își propune să urmeze, literal, toate cele peste șapte sute de reguli și porunci din Vechiul Testament, laolaltă cu cele din Noul Testament. Cartea a fost aleasă pentru ecranizare de Paramount Pictures și Plan B Productions.

Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.

(Exodul 20:3)

O luăm de la capăt: ziua a doua. Julie avea o întâlnire, așa că am rămas singur acasă, cu sucul meu de portocale, cu lista de reguli și grămăjoara de biblii. Mai am o jumătate de oră la dispoziție până se trezește băiatul nostru, Jasper. Acum pare să fie momentul cel mai potrivit ca să mă ocup de partea cea mai spirituală a aventurii mele: rugăciunea.

Așa cum am spus deja, am fost mereu agnostic. În facultate am studiat toate argumentele tradiționale în favoarea existenței lui Dumnezeu: argumentul teleologic (așa cum ceasul presupune existența unui ceasornicar, la fel, universul presupune existența lui Dumnezeu), argumentul cauzei prime (totul are o cauză; Dumnezeu e cauza universului). Multe dintre ele sunt de-a dreptul strălucite, dar niciunul nu m-a convins.

Nu m-a convins nici raționamentul următor, pe care l-am auzit de la vărul meu Levi, cu câteva săptămâni în urmă. Levi – ginerele mătușii mele Kate – mi-a spus că el crede în Dumnezeu din următorul motiv: Biblia e o scriere atât de ciudată, încât nicio minte omenească n-ar fi putut s-o născocească.

Îmi place argumentul lui Levi. E original și plin de modestie. Și sunt de acord cu el că Biblia poate părea ciudată – îmi vine minte regula care spune să tai gâtul unei vaci la locul unei crime nerezolvate (Deuteronomul 21:4) -. Totuși, nu m-a convins. Noi oamenii am inventat destule lucruri de-a dreptul incredibile: biatlonul, curcanul umplut cu un canar umplut cu un pui, ba chiar și ce a inventat băiețelul meu – “dansul puiului de găină Elmo” -. Asta ca să dau doar câteva exemple.

Ca s-o spun pe șleau, nu cred că mă poate convinge cineva să cred în Dumnezeu printr-o demonstrație rațională. Păcat, fiindcă mi-ar fi rezolvat o problemă. Biblia îți cere să crezi în Dumnezeu. Și nu doar atât, ci și să-L iubești – găsești asta scris în nenumărate locuri. Cum să fac să respect această poruncă biblică? Că doar nu e suficient să repet, în gând sau cu voce tare, că există Dumnezeu: credința nu apare ca și cum ai apăsa un buton.

Așa că mi-am făcut un plan: în facultate am învățat și despre disonanța cognitivă. Teoria asta spune că dacă te comporți într-un anumit fel, convingerile tale vor începe să se modifice pentru a se armoniza cu comportamentul. Așa că exact asta am de gând să fac în continuare. Dacă o să mă comport ca un om credincios și plin de iubire de Dumnezeu timp de mai multe luni, poate chiar o să devin credincios și iubitor de Dumnezeu. Dacă mă rog în fiecare zi, atunci poate că o să încep să cred în Ființa la care mă rog.

Bun. Hai să mă rog, atunci. Chiar dacă nu prea știu cum se face. Nu m-am mai rugat niciodată până acum. Asta dacă nu pun la socoteală cele câteva priviri spre tavan, pe vremea când eram copil și mama era bolnavă.

Pentru început, oare în ce poziție ar trebui să stau? Biblia ne oferă o mulțime de indicii în acest sens: cei care se roagă îngenunchează, se așează, își înclină capul, privesc spre cer, își bagă capul între genunchi, își ridică mâinile în sus, se lovesc cu pumnul în piept. Sunt mai multe metode.

E destul de tentant să mă așez, dar parcă e prea ușor. Fac parte din categoria celor care spun că succesul e 99 la sută transpirație, 1 la sută inspirație. Deci trebuie să transpir un pic, motiv pentru care aleg să mă rog ridicând brațele spre cer. Sunt ca o antenă spirituală. Oare pe ce lungime de undă pot să-l prind pe Dumnezeu?

Acum urmează ceea ce ar trebui să spun în rugăciune. Iarăși am ezitări. Nu mă simt în stare să improvizez, deocamdată, așa că am memorat câteva din rugăciunile din Biblie care-mi plac mai mult. Mă duc în sufragerie, mă așez în fața canapelei, îmi întind brațele către cer, înclin capul și, răspicat, dar nu prea tare, recit următorul pasaj din Cartea lui Iov: “Gol am ieșit din pântecele mamei mele, și gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, și Domnul a luat, – binecuvântat fie Numele Domnului!”.

E un pasaj foarte frumos, dar mă simt ciudat când pronunț cuvintele. Foarte rar am spus “Doamne” fără să urmeze “ferește”, sau “Domnul” fără să spun apoi un nume propriu

Mă simt cam nelalocul meu făcând toate lucrurile astea. Îmi transpiră palmele. Încerc să spun rugăciunea din adâncul inimii, dar am impresia că încalc două categorii de interdicții, în același timp. Mai întâi, parcă încalc un tabu formulat de marii preoți ai agnosticismului. Și apoi, nu cumva încalc a treia dintre cele zece porunci? Dacă nu cred în cuvintele sacre pe care le spun, nu e ca și cum aș lua numele Domnului în deșert?

Arunc o privire la ceas. Mă rog numai de un minut. Mi-am promis să încerc să mă rog măcar zece minute, de câte trei ori pe zi.

Așa că mă întorc la treabă. Închid ochii și încerc să-L vizualizez. Fiasco total. Mintea mea fabrică o serie de imagini-clișeu: Universul, sau mai curând așa cum e înfățișat la planetarium-ul Hayden; apoi un munte din Orientul Mijlociu, înconjurat de nori; apoi ceva care seamănă cu efectele speciale din filmul lui Kubrick, 2001: A Space Odyssey, atunci când nava a intrat în hyperspațiu. Adică aproape orice, dar nu și acel moș cu barbă albă și voce tunătoare, stând printre nori.

Tot ce pot să spun – sper să-mi iasă mai bine data viitoare.

Nu e deloc imposibil. Când eram în liceu, am avut o mulțime de experiențe aproape mistice. Lucru ciudat, niciuna din ele n-a fost efectul țigărilor de marijuana. Mă cuprindeau pe neașteptate, durau doar câteva secunde, cam cât un strănut, dar ce senzație!

Dacă încep să le descriu o să semăn cu un guru dintr-o sectă New Age, dar fie: am simțit că sunt una cu universul. Că a dispărut orice limită între creierul meu și restul lumii. Nu e ca și cum aș fi înțeles la nivel conceptual că toate ființele și lucrurile sunt conectate – mai degrabă am simțit asta, așa cum simți că ai rău de mașină sau că te prinde o răceală. Stările de iluminare mă luau pe nepregătite. Odată mi s-a întâmplat în timp ce stăteam întins pe o pătură, pe iarbă, în Central Park; altădată, când eram într-un tren ultrarapid Shinkasen, în timpul unei călătorii cu familia în Japonia. Au fost în același timp experiențe pline de umilință (prin comparație, viața mea părea așa de fără rost și meschină) și exaltante (simțeam că sunt parte dintr-o chestie mult mai mare ca mine). După aceste orgasme mentale, iradiam de fericire câteva zile în șir… priveam viața cu ochii lui Buddha.

Nu știu din ce motiv, dar epifaniile acestea au luat sfârșit brusc, în ultimul an de liceu. Poate că următoarele douăsprezece luni îmi vor oferi cheia acelor stări. Sau poate că voi ajunge la concluzia că de fapt creierul mi-a jucat feste de doi bani.

Din volumul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Philobia