Apelul de seara

In urma cu exact doua decenii, un grup de amici inimosi a initiat o intalnire a fostilor colegi cu prilejul implinirii a unui sfert de veac de la absolvirea liceului. Ne aflam, desi pe atunci nu stiam asta, in ultima perioada a “epocii de aur”, iar reuniunile de acest gen trebuia sa aiba o anume rigoare, daca nu cumva chiar sa respecte un tipic prestabilit. De asta ma temeam cel mai tare cand m-am indreptat in acel inceput de vara spre vechiul liceu din Ploiesti.
Ei bine, odata inceputa ceremonia, deloc solemna, deloc inchistata, ci mai degraba calda si prietenoasa, toate temerile mi s-au risipit. Erau de fata multi profesori de care imi aminteam cu mare placere, cu toate ca unele materii imi ingrozisera adolescenta, iar cea mai mare parte a fetelor si baietilor din serie nu dadeau semne evidente de imbatranire precoce. Ba unii, ce sa zic, nu dadeau semne nici macar de maturizare!
S-a strigat catalogul, cu explicatiile de rigoare pentru cei absenti, iar participantii si-au povestit pe scurt evolutia: cariera, casnicie, copii… Ceea ce m-a facut sa ma simt cel mai bine a fost faptul ca toate discutiile se purtau normal, nici unul dintre dascali sau dintre colegi nu s-a apucat sa bata campii despre vremurile marete pe care le traiam, despre partid sau despre conducatorul iubit, eram niste oameni obisnuiti care vorbeam despre adolescenta trecuta si despre sotiile din scoala, profesorii ne spuneau cum se vedea cu ochiul liber de la catedra cum copiam pe la teze si asa mai departe. Am mancat si am baut ce am gasit la un restaurant din apropierea scolii – singurul loc in care momentul istoric s-a impus cu pregnanta, pentru ca meniul era destul de auster, iar inghititurile si toasturile ne erau amenintate de “ora inchiderii”.
Intalnirile de acest fel nu s-au succedat in ritmul pe care il programaseram atunci. A venit Revolutia, au urmat primii ani ai tranzitiei, fiecare s-a adaptat dupa puteri, dupa pricepere si dupa noroc la noile conditii. Ne-am intalnit abia dupa 15 ani, cand se adunasera patru decenii de la sfarsitul anilor de liceu. Eram ceva mai putini, mai albiti si mai osteniti. Dar nici atunci nu ne-am simtit stingheriti, legaturile s-au refacut repede, chiar daca unii aveau deja vile si proprietati, altii devenisera prosperi oameni de afaceri, iar altii mai visau cu ochii pierduti si chiar mai trageau mata de coada. Gaseam inca un limbaj comun, desi optiunile politice difereau uneori radical, ne intorceam la mirajul copilariei si totul devenea proaspat, curat si familiar. Cineva a propus sa facem de-acum astfel de reuniuni anual, pentru ca… vremea nu iarta. Mi s-a parut ca suna ca un ultim apel, ca o strigare a supravietuitorilor dupa catastrofa. Si la acest inceput de vara are loc o intalnire a colegilor de la Ploiesti. Desi vreau sa merg, mi-e imposibil sa ajung. Tin totusi sa-mi anunt fostii tovarasi de joaca si fostele iubite din anii liceului ca sunt inca pe suprafata Pamantului, ca absenta de anul acesta nu e inca iremediabila si ca data urmatoare nu voi lipsi. Daca vrea Dumnezeu.