Apologia plagiatului

Am găsit – construită după modelul dictonului de tristă celebritate “Cel care ucide un om este criminal, cel care ucide mai mulți este erou de război” – o vorbă de duh care grăiește așa: “Cel care copiază un autor este plagiator, cel care fură din mai mulți, face cercetare”. Sursa, în cazul de față, încetează să mai conteze.

M-am împiedicat de această zicere vâslind pe Net și i-am găsit atribuite, deocamdată, două paternități diferite, ceea ce, recunosc cu gustul amar al paradoxului pe limbă, nu este tocmai de bun augur atunci când ți-ai propus, cum e cazul meu, să scrii despre plagiat și corolarele sale.

Cuvântul plagiat este stufos semantic și lunecos, ca să nu zic confuz și subtil pervers, fie și dacă încercăm doar să-i deslușim etimologia.

În Roma antică, termenul “plagiarius” putea să desemneze fie un hoț de sclavi, fie o persoană care vindea drept sclav o persoană liberă. Și într-unul, și în celălalt dintre cazuri, personajul principal, plagiatorul, intra sub incidența justiției și săvârșea o faptă reprobrabilă moral, dar sancționabilă din motive diferite și încadrabilă la altă categorie de culpă. O dată era un prădător, un fur, un manglitor oarecare, în cealaltă devenea calpuzan, escroc, șarlatan, pentru că opera o contrafacere. Lipea o etichetă falsă. Nici colo, nici dincoace nu era uzurpată o identitate sau o paternitate în nume personal, așa cum face plagiatorul de azi, nesocotind regulile severe dar, vai, adesea neputincioase, ale dreptului intelectual.

Seneca scria, fără să clipească: “Tot ceea ce a fost bine spus de către altcineva îmi aparține”. Evul Mediu cultivă estetica imitației, iar Renașterea o recomandă, limitând-o (textul original trebuie îmbogățit…). Despre Henric al VI-lea al lui Shakespeare, Thomas Mallone spunea că, din 6.033 de rânduri, 1.771 erau copiate, iar 2.373 parafrazate. Academia franceză îi dă dreptate lui lui Corneille în faimoasa dezbatere privind legitimitatea preluărilor din Cidul, iar Diderot oferă, în Enciclopedie, un citat savuros: “Cavalerul Marin spunea că, dacă preiei de la cei din națiunea ta, este o hoție, dar dacă iei de la străini, e o cucerire.”

Cu o asemenea etimologie și istorie complexă și infinit interpretabilă, plagiatul este, în materie de spirit și de drept de autor, o junglă care, în loc să fie defrișată, devine, pe zi ce trece, mai deasă și mai neguroasă. La umbra ei îngăduitoare, un autor prins cu mâța-n sac, Jean-Luc Hening, scria o carte, Apologia plagiatului (Gallimard, 1997), care îndeamnă, cu adorabil-deplorabilă putere de convingere, la piraterie literară, în numele unei tradiții care îi consemnează pe la Fontaine, Stendhal sau Nerval drept “mari călugări copiști”. Te ia cu vertij, și mai multe nu!

Să nu dezarmăm, totuși. Plagiatul este un furt, iar în mediile universitare, s-au aflat, peste hotare, soluții viabile de eradicare a acestui flagel. … Producătorul american iParadigms a dezvoltat, prin 2004 (adică în același an, parcă, în care un ministru român aducea o formă de o răvășitoare originalitate a mistificării, dovedind că nici măcar nu citise ceea ce se presupunea că plagiase) un software care determina dacă o lucrare este originală sau conține idei ori fragmente copiate din alte surse. Aplicația a stârnit imediat interesul companiilor și instituțiilor publice și a împins iParadigms pe culmile succesului, mai ales datorită programului Turnitin for Educators, cel mai performant sistem de verificare a originalității unui text și de prevenire a plagiatului, folosit (potrivit afirmațiilor companiei) de circa 20 de milioane de elevi, studenți și profesori din întreaga lume. Recent, ideea a fost reluată (plagiată?), rafinată și ramificată (vezi http://www.plagiarism.com/INDEX.HTM), de către Glatt Plagiarism Services, care oferă trei programe (disponibile doar pe CD) diferite de detectare a plagiatului: GPTeach (un tutorial pentru învățarea a ceea ce înseamnă plagiat și deprinderea căilor de a-l ocoli în textele personale sau de a-l semnala în textele altora), GPSP (Glatt Plagiarism Screening Prgram, adică programul propriu-zius de depistare a plagiatului, extrem de sofisticat și destinat, cu precădere, instituțiilor academice sau judiciare) și, în sfârșit, GPSD (Glatt Plagiarism Self-Detection Program, care urmărește plagiatul făcut din nebăgare de seamă, și care ne poate scuti de inadvertențe supărătoare). Cum de n-a auzit nimeni la noi – plagiați și plagiatori – de aceste unelte, zău dacă înțeleg!