Aproape o istorie a filmului/ de Ziarul de duminică

Ecaterina Oproiu – Jurnal 3. Salutări de la Cannes. Editura SemnE

Scriitoare, ziaristă, cronicar de film și „arbitru” al decenței mediei vizuale, Ecaterina Oproiu a fost și este un reper de profunzime, eleganță și adecvare la obiect: cultura. Ecaterina Oproiu este un comentator cinematografic de reputație internațională, vicepreședinte al Federației Internaționale a Presei Cinematografice – FIPRESCI, fost redactor-șef al revistei „Cinema”, premiată la Bienala de la Veneția XXXVIII cu Leul de Aur.

După ce, în urmă cu doi ani, a publicat primul volum al Jurnalului său, iar anul trecut volumul al doilea, iată că, la aceeași Editură SemnE, a apărut tomul al treilea, cu subtitlul „Nu-mi pare rău că sunt român. Mi-e ciudă!”. Spre deosebire de precedentele două volume, acesta conține amintiri de un anume gen – și nu exagerăm dacă spunem că poate fi înțeles ca o istorie sau măcar o trecere în revistă a filmelor ultimei jumătăți de veac.

Autoarea însăși, conștientă de acest fapt, scrie într-un fel de prefață intitulată „La ce servesc festivalurile?”: „Acest Jurnal 3 îl va purta pe cititor într-o altă lume. În primul rând, geografic. Coasta de Azur nu seamănă cu Cetatea lui Bucur, nici cu Vulcana-Băi, nici chiar cu Otopenii doamnei Aslan. Drept care, în cel de-al 3-lea Jurnal vom ateriza împreună într-un alt univers. Nu-i vorba numai de peisaj (o panoramă cu palmieri, cu iahturi, cu hoteluri de lux), e vorba, mai ales, de faună. Nu spun că în orășelul Cannes nu trăiesc și oameni ca toți oamenii, dar ei nu se prea văd sau, când se văd, se văd sub formă de funcții (majordomi, șoferi, lachei, cameriste, bucătari, portari), adică o microscopică omenire cu șorțulețe albe, cu eghileți, cu șepci speciale.

Adevărata „faună” a Cannes-ului este compusă din astre, adică din vedete care coboară, pe Croazetă, din avioane mai mult sau mai puțin personale (coboară ca să dea sau să primească premii) și dintr-un puhoi de candidate la titlul de steluță, apoi de stea, adică un torent de fete (dar și de băieți), creaturi mai mult sau mai puțin superbe care așteaptă să fie captate pe ecranele care zbârnâie în toate colțurile, de dimineață până noaptea, foarte târziu, cu alte cuvinte un maldăr de frumuseți care vin aici cu speranța că, în sfârșit, vor fi descoperite.

Nu este un Jurnal profesional, ci jurnalul unui mirean care trăiește din și prin cinema, în fond, jurnalul unui cinefil, adică un hăbăuc bolnav de film, care vrea să transmită boala la cât mai mulți. În adâncul ființei lui ar vrea să producă o epidemie de amor cinematografic.

Nu vă ascund că, încercând să trezesc interesul pentru un anume film, am folosit unele șiretlicuri, nerespectând cu sfințenie cronologia.

Din acest motiv, am început Jurnalul cu două povești – de altfel seducătoare (despre Welles și Spielberg) – care n-aveau ce căuta în fruntea bucatelor, dar am vrut «să deschid apetitul». Am căutat tâlcuri sentimentale în istorii aride și, dacă vreuna dintre prezentările mele de la Cinemateca TV a avut un ecou deosebit, am strecurat-o și pe ea în agenda Festivalului.

Cert e că am evitat cu încăpățânare așa-zise «analize de specialitate», teorii despre «langajul specific», despre traveling, despre montaj, despre camera-ochi a lui Vertov, despre Vistavision, despre Panavision, despre Totalvision și despre orice alte visioane.

Am tratat filmele ca pe niște creaturi vrednice sau nevrednice de afecțiunea noastră. Cele nevrednice azvârliți-le peste bord! Dar pe cele vrednice să le încorporăm.

Suntem atât de singuri pe planeta asta atât de aglomerată, încât un prieten de celuloid nici nu bănuiți cât ne poate ajuta să devenim mai siguri pe noi, mai ageri, mai iscusiți, mai mintoși. Cu alte cuvinte, mai apți să rezistăm într-o lume în care nu mai există adevăruri, ci doar «puncte de vedere».

Întrebarea e: pe «prietenul de celuloid» cine îl susține? Susținătorii lui nu sunt puțini, dar, printre acești susținători, cel mai consecvent și mai încrâncenat este Festivalul.

De zeci de ani, adevăratul rege al cinefiliei este Cannes-ul.”

Urmează peste 400 de pagini despre filmele prezentate la Cannes, care au devenit cunoscute la Cannes, care au făcut istorie la Cannes, care au intrat în istorie: anii ’60, anii ’70, anii ’80, anii ’90. La toate aceste festivaluri, sau aproape toate, Ecaterina Oproiu a fost prezentă, ca trimisă a revistei „România literară”, apoi „Cinema”, despre fimele prezentate acolo a scris în principalele reviste românești texet remarcabile, de referință. De astă dată, în jurnal, se îmbină considerațiile despre film, despre regizori și actori, despre atmosferă, cu portrete remarcabile. O carte captivantă prin stilul aparent lejer, în fapt foarte elaborat. Ecaterina Oproiu scrie cu dezinvoltură, talent, ușurință, pentru că are un uimitor talent. Și o memorie pe măsură.