Apropo de Tratat: hoția și risipa se ascund nu numai în deficitul bugetar

Drept este că execuțiile bugetare au fost mult influențate de ciclul politic, că nu s-a ținut cont de fenomene ca supra-încălzirea economiei (ce aduce venituri temporare considerabile), deficite externe periculoase, crearea de expec­tații ce depășesc puterea economiei etc. Așa explicăm deficite efective semni­ficative în ani în care am avut creșteri ale PIB-ului de 6%, 7%. Și adevărat este că în anii electorali s-au făcut, în mod sistematic, cheltuieli pentru captarea bunăvoinței electoratului de către guverne. Astfel am ajuns la deficite structurale de peste 5% din PIB în unii ani.

Dar a gândi că limitarea deficitului structural la 0,5% sau 1% din PIB va ordona construcția și executarea bugetului public potrivit unor norme stricte de rigoare și eficiență este, cred, o naivitate. Hoția și risipa pot musti în bugetul public chiar și când are un deficit minim, când regula echilibrului bugetar (cum cere Tratatul) s-ar aplica și în România.

Investițiile publice la noi (în jur de 5% din PIB în ultimul deceniu – mai mult decât în celelalte țări intrate în UE în 2004) nu se văd în rezultate concrete; de pildă, costul kilometrului de autostradă este incredibil de înalt. Achizițiile publice se fac într-un mod rușinos sfidând interesul public.

Ce apare în media privind costuri cu care statul își asigură diverse servicii întrece imaginația (contribuabilul român plătește multiplu față de cât se plătește în alte țări pentru efectul util). Se alocă, ca pondere în PIB, mai puțini bani pentru educație și sănătate decât în cele mai multe țări din UE și se irosește și din aceia. Sifonarea banului în companiile de stat, că fac sau nu profit, este notorie.

Ce poate fi mai elocvent pentru sistemul de cheltuire a banului public decât incapacitatea de a absorbi fonduri europene, care reclamă reguli, proceduri, transparență. Episodul întreruperii plăților din programul Posdru ilustrează putregaiul din sistem și iresponsabilitatea celor care îl administrează până la nivel de ministru. Cazul Ioan Botiș este dintre cele mai flagrante.

Se afirmă că dacă s-ar limita deficitul structural, s-ar pune presiune pe autorități să devină mai responsabile cu banul public. Dar realizarea unui echilibru macroeconomic nu aduce automat responsabilitate.

În ultimii ani s-a produs o consolidare fiscală de amploare, care a redus deficitul structural al bugetului de la 8% în 2008 la cca 3% din PIB în 2011. A avut loc o diminuare a corupției, a risipei și deturnării banului public? Să fim serioși. Când sistemul este cangrenat limitarea unei surse de a obține rente nu implică în mod necesar drămuirea rentelor din sistem. Presiunea trebuie să vină în principal dinăuntru, de la cetățeni și societatea civilă. Chiar dacă “Semestrul economic”, Tratatul ar impune o atentă monitorizare a bugetului României, portițele vor fi multe pentru a se perpetua răul. De aceea, presiunea trebuie să vină din interior, din societatea românească, în primul rând.

Evaziunea fiscală este și o formă de supraviețuire într-o societate cu numeroși oameni cu venituri submodeste. Dar există marea evaziune, crima organizată, care fac ca încasările fiscale din România să fie cele mai scăzute din UE ca pondere în PIB.

Dacă s-ar obține încasări la nivelul mediei din alte țări din Europa Centrală și de Răsărit, dacă am absorbi fonduri europene la un nivel adecvat, dacă am ameliora eficiența utilizării banului public (a investițiilor publice), am putea ajunge cu cheltuielile publice la cel puțin 35% din PIB, cu efecte utile îmbunătățite și cu deficite structurale ce respectă regula Tratatului.

Discuția despre Tratat nu trebuie să devină captivă argumentului privind dimensiunea deficitului bugetar din motivul evocat mai sus. Un deficit limitat ajută la disciplinarea execuțiilor bugetare și poate ajuta echilibrele macro.

Dar să nu uităm că o sursă a deze­chilibrelor se găsește și în supraîndatorarea sectorului privat, în excesele băncilor. În plus, un deficit structural foarte mic și limita efectivă de 3% introduc o restrictivitate majoră asupra posibilității de a răspunde la șocuri adverse puternice.

Economia noastră, cu cheltuieli publice relativ mici și cu neprogresivitate în impozitarea veniturilor, are stabilizatori cu forța limitată. Aceasta face ca la un șoc extrem acțiunea contra-ciclică a bugetului să fie ineficace.

Ce am face într-o situație care ar reclama poate un deficit temporar de peste 3%? Tratatul vorbește la articolul 3 despre “circumstanțe excepționale” care privesc urmările unor șocuri puternice, dar cine decide în această privință? Din păcate, Tratatul nu menționează posibilitatea preluării la nivel supra-național a unor prerogative care să asigure țările contra unor șocuri asimetrice -așa cum este firesc într-o uniune fiscală. Să avem totodată în vedere că deși România are un grad de libertate în plus prin autonomia politicii monetare, euroizarea înaltă îl ciuntește.

A combina o regulă bugetară strictă cu puterea slăbită a politicii monetare (și de curs) îngustează mult capacitatea de răspuns a politicii (ca policy). Mai este și problema stabilirii PIB-ului potențial al României în condițiile crizei; cât s-a erodat el? Cât este erodare temporară și cât este pierdere de activitate economică permanentă?

Nota bene: de PIB-ul potențial depinde măsurarea deficitului structural. Avem și problema potențialului de creștere economică; a ajuns oare la 2-2,5% (de la 5-5,5% în anii precizați). Dezinvestiția prin ineficiența investi­țiilor/cheltuielilor publice, deteriorarea procesului educațional nu îl erodează în continuare?

Dacă creșterea potențială este mică, spațiul de manevră la deficite se îngustează, chiar dacă acestea – pentru a judeca mersul finanțelor publice – se măsoară în raport cu creșterea nominală (ce include inflația) a PIB-ului. De exemplu, un deficit structural de 1,5% și o creștere nominală a PIB-ului medie de 5% (2,5% creștere medie reală și 2,5% inflație anuală medie) ar face ca datoria publică să conveargă spre 30% din PIB peste ani. Aici ar trebui să ținem cont de riscul deprecierii valutare și al deteriorării condițiilor de finanțare externă, care pot mări serviciul datoriei publice, ca și de alte imponderabile care cer să-ți asiguri spațiu fiscal (rezerve).

În fine, dacă am participa la Mecanismul de Stabilitate Financiară, nu ar trebui să obținem un quid pro quo de genul: titlurile suverane românești să fie acceptate drept colateral de către BCE și să putem utiliza fonduri europene pentru stabilitatea sectorului bancar autohton?

Am menționat cele de mai sus pentru a vedea că discuția privind limitarea prin Tratat a deficitului bugetar reclamă o înțelegere mai profundă.

Corupția, hoția și risipa sunt endemice în structura bugetului; sunt în largă măsură autonome de mărimea deficitului bugetar. România nu se poate singulariza prin nesemnarea Tratatului, inclusiv pentru că am da apă la moară celor care nu ne vor în Schengen; există și o simbolistică a atașamentului față de proiectul european, o “geopolitică” în cadrul UE.

Dar trebuie să înțelegem care sunt implicațiile, compromisurile Tratatului, să pledăm în Consiliu și în Parlamentul European, în alte instanțe, pentru o reformă a Uniunii Monetare care să o repare în mod fundamental. Altminteri, Tratatul cred că nu va rezista în timp și daunele colaterale vor fi multiple, inclusiv în ceea ce ne privește.

Daniel Dăianu este fost ministru de finanțe, profesor de economie