Arhitectura culorii

Adrian Socaciu este nascut la Sibiu in 1951, la 27 noiembrie. Este licentiat in desen, inca din 1973, al Universitatii de Arte Plastice din Bucuresti, avand statutul de artist profesionist in cadrul Uniunii de breasla. Din motive ce tin de experienta proprie de viata, patrunde in agora artistica, cu sfiiciunea si modestia ce-l caracterizeaza, abia in 1998, cu expozitii personale itinerate prin galerii cu circuite publice restranse (exceptie facand cea de anul trecut de la Orizont). Recitalul pictural din aceasta toamna de la parterul Caminului Artei este cel de al optulea din cariera sa.

In pofida rolului secundar ce si-l asuma in lumea artelor noastre contemporane, Adrian Socaciu este un artist stimat si iubit de cei care indraznesc sa treaca de aparenta, spectaculoasa prin ea insasi, a anonimatului in care se complace. Ceea ce razbate, dincolo de acest pedant joc al aparentelor in care ne invaluie artistul, este stralucitorul exercitiu de rigoare constructiva a imaginii.
Mladierea sensibila a armoniilor coloristice, complementare cel mai adesea, confera tabloului o vibratie aparte, deopotriva rationala prin precizia desenului si arhitectura angulara (surprinzand privirea cu iluzia volumetriei formelor), ca si prin eleganta si echilibrul asocierilor cromatice.
Este fascinanta aceasta rafinata ingemanare dintre abordarea carteziana a problemelor compozitionale, sustinuta de un duct al liniei si elaborarii formelor de o severa distinctie stilistica, si poetica propriu-zisa a discursului pictural, ce supune registrele calde si reci ale paletei coloristice la probe de virtuozitate. Abstractismul compozitiilor lui Adrian Socaciu este inselator.
Cu rare exceptii, artistul sintetizeaza o realitate perfect lizibila, fie ca este vorba de o compozitie de gen, un nud, un portret, o natura statica sau un peisaj. Cu conditia ca scrutarea privitorului sa fie mai rabdatoare.
Toate genurile “standard” ale picturii de sevalet exista in creatia sa in termeni aproape scolastici.
Numai ca Socaciu le retalmaceste, cu ajutorul unei instrumentatii de factura cubist-constructivista, in versiuni proprii ale perceperii si elaborarii imaginii plastice, potrivit unor coduri si limbaje grafice si picturale polemic interpretate (n-as risca termenul de postmodernitate, in cazul sau) si discret adaptate si relationate cu sensibilitatea contemporana.
In general, pictura lui Adrian Socaciu are o bine marcata componenta retorica, teatrala chiar, ce provoaca privitorul la un soi de complicitate participativa.
Un viciu histrionic pare sa bantuie tablourile lui Socaciu, in sensul in care gestul pictural convoaca permanent nu contemplatia, nu reveria atitudinilor extatice, ci tensiunea declamatorie a integrarii in ambientul vizual creat.
Prin acest truc, bine condus si inteligent pus in opera, artistul isi regizeaza propriul scenariu, chiar daca, cel mai adesea, in pictura sa sunt recognoscibile influente ale unor maestri si tendinte estetice anterioare, productiv si bine distilate in ontogeneza sa culturala.
O cultura vizuala sesizabila in intregul sau discurs plastic, ce pare a fi, in cazul sau, sursa perena a propriei emisii creative.