Armament portabil/ de Călin Hentea

– Armament portabil aveți?

Colonelul, un rezervist încă verde, a făcut ochii mari și, după o clipă de ezitare, i-a mai dat o șansă:

– Ce să am?

– Armament portabil. Ce, nu știți ce-i aia? Tocmai dumeavoastră! i-a răspuns lunganul ochelarist, îmbrăcat corect, instalat autoritar la intrarea în punctul de control.

Avea în spate destul de multe luni, poate chiar ani, de misiuni NATO prin diverse locuri bătute de soartă ale pământului. Tocmai de aceea venise la Centrul Militar, să ceară o adeverință semnată, ștampilată și cu antet că fusese cu adevărat în acele misiuni. Pe baza acelei adeverințe putea face o altă cerere la circa financiară pentru a fi scutit de plata impozitului pe casă. Casa era doar un apartament de două camere, la etajul doi din cartierul Militari, dar oricum, era o scutire și nu o plată. La fel ca și scutirea de bilet pe ITB; abia după ce a plătit cinstit și fără obiecții o amendă de 50 de lei pentru că realmente uitase să-și ia bilet, a aflat că putea călători gratis pe ITB, doar cu talonul de pensie. Considerându-se încă verde, dom’ colonel prefera să afirme, așa, cu titlu de glumă subțire, că el nu era un pensionar, ci un rentier al statului român. Așadar, dom’ colonel, cu o alură apăsat mic-burgheză (burtică, bărbuță, mustăcioară, grizon și pălărie de fetru englezească), avea timp să umble, cu răbdare și condescendență, după adeverințe.

– Știți, la noi în unitate, nu e voie cu armament portabil. Așa e regula. A ordonat dom’ comandant, s-a simțit obligat se explice civilul, lung ca o sârmă, de la punctul de control. 

Civilul cel subțire aflat de serviciu pe punctul de control, sesizase stupefacția (chiar dacă pentru el acel cuvânt nu era accesibil) apărută brusc pe fața colonelului durduliu și încă verde. Acesta și-a amintit brusc că el nu purtase pistolul asupra sa nici în misiuni, chiar dacă îl avea în dotare. Calibru 9 milimetri, cu șase cartușe. Ce să facă cu el? La o adică, n-ar fi îndrăznit să tragă și oricum n-ar fi avut nici un rost. În plus, pistolul plus încărcătorul atârnau tare greu la centură.

– Dar telefon mobil aveți? nu a renunțat civilul lung ca o sârmă, fiind, după zâmbet, sigur de succes.

– Da, am.

– Vă rog să-l predați, c-așa e regula la noi, în unitățile militare, a explicat triumfător, cu aplomb profesional, cel lung ca o sârmă și care avea și ochelari cu multe dioptri.

Colonelul în rezervă, durduliu și încă verde a considerat inutil să-l mai lămurească pe conștiinciosul cel uscat că la viața lui mai fusese și prin alte unități militare și nu doar românești, aflate în centrul Bucureștiului. S-a supus predând telefonul, a mai predat și cartea de identitate pentru a-i fi înregistrate datele de vizitator și a primit în schimb cheița unei cutiuțe de lemn – erau o puzderie fixate pe perete – în care a fost încuiat telefonul lui.

– Îl veți primi la plecare. Acum, o să vă conducă domnul până la ghișeu.

– Mulțumesc, dar cred că mă descurc și singur…

– Nu, nu aveți voie să circulați neînsoțit prin unitatea noastră! Așa e ordinul comandantului! Vă conduce domnul.

Domnul era un bătrânel în halat albastru, ce asistase de la distanță la toată scena, gata oricând să intervină, dacă era cazul. Părea că abia își târa după sine picioarele umflate și privirile pierdute. Dar nu și gândurile, căci după ce s-au depărtat câțiva metri, a șuierat complice:

– Ce să-i faci? Mai am și eu doi ani până la pensie. Până atunci mă supun și înghit. Dac-așa-i ordinul…

În clădire nici țipenie. A bătut la ghișeul din dreapta care-i fusese indicat și imediat a apărut o figură ascuțită, de gen feminin.

– Săru’ mâna. Știți, am depus și eu acum vreo două zile o cerere pentru o adeverință că am fost în misiuni internaționale. Pentru scutire de impozit la casă…

– Și v-am spus eu să veniți astăzi? a țâșnit imediat răspunsul înțepat. Era vorba despre o evidentă încălcare a indicațiilor primite.

– Nu. Aveam drum pe aici și m-am gândit că dacă tot e sfârșit de program… poate e gata…

– Domnul comandant semnează mapa cu documente doar după orele 15. Reveniți luni dimineață, după ora 10.

Zdrang. Geamul s-a închis la fel de ferm, pe cât erau atât programul, cât și ordinele domnului comandant.

Verde, verde, dar colonelul în rezervă începuse să aibă probleme cu prostata, așa că pentru a ajunge liniștit până acasă la el în cartier, s-a dus să facă un pipi scurt la toaleta pe care o reperase pe când era condus de domnul în halat albastru. De fapt, a profitat că era liber și nesupravegheat. Îi era tare jenă să întrebe unde era toaleta.

– Vă rog să semnați aici. Pentru că ați primit telefonul. Ca să nu avem probleme după ce ați părăsit unitatea, l-a somat civilul cel pătruns de importanța îndatoririlor sale de ofițer de serviciu pe punctul de control.

– Da, da, știu. Am mai fost pe la dumneavoastră, tot cu telefon și tot fără armament portabil.

Pentru prima dată durduliul și încă verdele colonel în rezervă, dar cu probleme la prostată, a regretat că nu avea asupra sa armament portabil. Oare ce-ar fi făcut civilul cel conștiincios și subțire dacă i-ar fi trântit pistolul pe masă, avertizându-l că avea cartuș pe țeavă? Pentru că domnul comandant nu prevăzuse lângă punctul de control acel amplasament special pentru descărcarea și verificarea armamentului portabil, așa cum văzuse el că aveau militarii americani la intrare în Camp Bondsteel, cea mai mare bază a lor din Kosovo.