Arme si valori

Noul mileniu ne arunca intr-o lume neclara. Totul – aliantele politico-militare regionale, organizatiile internationale, practicile domestice, drepturile individuale sau colective, migratia capitalurilor si piata muncii, dar si echilibrul traditional al puterii intre actorii majori – sufera o mutatie greu predictibila.

De la situatia “inghetata” (specifica Razboiului Rece), s-a trecut la o supraincalzire a sistemului, cu efecte de stres planetar. Aceasta conjunctura fluida se traduce prin cresterea instabilitatii mondiale si prin reducerea capacitatii statelor de a se pozitiona rational, ca pe vremea, aparent regretata, in care prieteniile si adversitatile erau deopotriva sigure. Desi dezghetul subit – cu aspectul sau de inundatie devastatoare – ii face pe multi sa regrete (formal) perioda 1945-1990, chinurile prin care trece acum umanitatea sunt, cel mai adesea, consecintele multiplelor excese comise de-a lungul erei bipolare.

Sa luam un singur exemplu: situatia generala a potentialului militar. URSS nu s-a prabusit pentru ca era mai putin inarmata, ci pentru ca articulatiile sale sociale nu se mai puteau sustine sub raport economic si politic. Asta inseamna ca “puterea ideilor” a contat pana la urma mai mult decat puterea militara. Dar arsenalele au ramas (ca mari probleme) pe capul succesorilor statali ai imperiului sovietic. Stoparea halucinatiilor militariste s-a tradus, dupa 1989, prin diminuarea cu 50% a numarului de ogive nucleare.

Cu toata aceasta evolutie rezonabila, suntem inca sub asediul virtual al unor stocuri de armament absolut terifiante. Astazi, situatia armelor de distrugere masiva e urmatoarea: Rusia detine peste noua mii de ogive nucleare, iar SUA aproape noua mii. China poseda 410, Franta – 348, Marea Britanie – 185, Israelul – se presupune – circa 200, urmat, la mare distanta, de India (cu 20-30) si Pakistan (15-20). Fiecare dintre aceste misile poate oricand distruge un mare oras. Numarul lor il depaseste, desigur, pe acela al marilor orase disponibile. Ce se intampla cu cheltuielile militare pro capita? La nivelul lui 2000, Israelul se situa in top, cu 1.512 USD de persoana, urmat de SUA (1059), Arabia Saudita (848), Taiwan (785), Franta (580), Marea Britanie (576) si alte state precum Germania, Italia, Japonia, Coreea de Sud, Turcia, Brazilia, China sau India, care cheltuiau anual, pentru fiecare locuitor, intre 14 si 359 de dolari. Iata asadar adevarata harta a puterii, dar si diagrama dilemelor de securitate cu care se confrunta guvernele care fac, intr-adevar, regula jocului.

Intre timp, fortele armate regulate au scazut in democratiile consolidate (sau in statele aflate pe drumul democratic) si s-au marit in statele cu deficit democratic serios. Emisfera nordica a redus efectivele cu cifre cuprinse intre 10 si 50%, cu varfuri de peste jumatate in state precum Spania, Germania, Italia, Suedia si – in Asia – China, urmata de cateva republici ex-sovietice. Si-au sporit in schimb armatele, uneori cu peste 100%, statele fragilizate si potential agresive precum Coreea de Nord, Mongolia, Singapore, Indonezia, fosta Iugoslavie, Guatemala, Venezuela, Guineea-Bissau, Sudan, Congo etc. Din cele doua serii statistice, reiese ca unii au tot mai multe “tunuri”, in vreme ce altii pregatesc tot mai multa “carne de tun”… E un alt fel de a spune ca, dupa o logica perversa, cheluielile militare se reflecta deja in viitoare razboaie perfect “echilibrate”.

Paradoxul cel mai indigest consta in recunoasterea faptului ca democratia trebuie aparata cu mijloace militare adecvate. Aceasta axioma incomoda devine imparabila de indata ce admitem, bunaoara, ca fortele de peace-keeping – utile imediat – nu au reusit nicaieri sa garanteze nici pacea, nici securitatea regiunilor unde au fost desfasurate. Asemenea instrumente, strict paliative, nu ne dispenseaza de vointa instaurarii unei paci bazate pe valori durabile. E drept ca, dupa 11 Septembrie, a devenit manifesta cezura dintre putere si securitate. Poti fi numarul unu mondial ca putere militara fara ca asta sa-ti garanteze linistea propriilor cetateni.

In pofida acestui tablou pesimist, suntem pe cel mai bun (sau mai putin rau) drum posibil. Democratia stabila este deja prezenta in cele doua Americi (cu exceptia Paraguayului, a Guatemalei si a Salvadorului), in viitoarea UE – extinsa -, ca si in India si Australia. Democratia de tranzitie (cu posibile riscuri de retur) e acum consistenta in fostul spatiul sovietic, mare parte din Africa subsahariana si in cateva zone din Asia-Pacific. Singurele spatii “in rosu” sunt cele ocupate de monarhiile sau teocratiile islamice, de ultimele state comuniste (cu partid unic) si de rarele dictaturi militare inca rezistente (cum ar fi Pakistanul si Birmania). Putem presupune ca, in urmatorii 50 de ani, democratia va deveni globala. Ne mai ramane decat sa o impacam cu Dumnezeu, ca sa putem reacredita valorile de care facem atata caz.