Ars combinatoria

Constantin Vica este, poate, cel mai livresc dintre congenerii sai, fara a cadea totusi, la cei 20 de ani ai sai, intr-un mimetism condamnabil. Volumul cu care a debutat “in linia-ntai”* strange intre coperte atat o sectiune anterior publicata la Iasi, cat si poemele “underground” Kirtil – erezii pentru fiinte mici.

Iata ca din nou poetii poarta cartea la subrat. Nu stim daca e bine sau rau, evident devine insa cand ii citesti pe cei tineri, cum este Constantin Vica, cel ce amesteca imagismul lui Pound cu turbionul verbal al lui Ginsberg, centreaza totul in jurul unui personaj smuls din coapsa lui mopete si il pune sa vorbeasca si sa actioneze cu lipsa de inhibitii ce caracterizeaza atat de discutata “generatie 2000”. Ii place sa creeze cadre ample, nelasand totusi nici o secunda de respiratie textului, intr-o cursa cu imaginea ce se combina si recombina in compozitii apocaliptice. Se simte si o constiinta lucida in spatele texturii, atestand prezenta travaliului intelectual implicat de actul poetizarii (sau sa spun mopetizarii?)…

Iesirea din intersectia frica de moarte este, dupa cum remarca Alexandru Matei, un hibrid – asadar, de la bun inceput, o constructie monstruoasa: poate dorinta de a vedea acest volum publicat la Editura Vinea, poate un soi de onestitate l-a facut sa adune sub aceeasi emblema poezii dintre cele mai “vechi” cu unele foarte noi, avand in vedere ca am simtit o schimbare majora de tehnica in ultimele versuri – as spune imbucuratoare.

Dar, sa o luam cu inceputul. Prima sectiune a volumului este monopolizata de un dialog subiacent cu “lectorul”, in pura traditie modernista, atingand cote conflictuale de o violenta negociabila numai de catre “narator” si “personaje”. Falsa narativitate a poemelor e ostentata de semne de circulatie (semne de lectura) raspandite pe tot cuprinsul autostrazii poetice: “Dar hipertextul merge mai departe, fatis, ca tu, cititor fatarnic, sa te scalzi in cuvinte, sa te ingrasi ca un porc din dramele noastre, din visele noastre de pribegi, visele in care stam treziti, sa nu ne prinda amintirea carnii, sa nu ne coboram dormind in infern ca sa-ti cantam tie precum orfeu”. Retoric, declamativ, cu nuante de “realism magic” atestat de prezenta unor stileme inconfundabile… Iata si un vers ce merita citat: “iar cand acel loc (denumit de provinciali pizda, de regi abator)/ se deschide,/ iar cand sexul tau e gata sa intre/ apare capul lui hegel/ deschide gura/ si-l musca.”

Partea a doua a volumului construieste marionete, mopeti, dintre care cel mai “impus” perceptiei se arata Kirtil, lipsit insa de acel suport liric excelent calculat la M. Ivanescu, care stie sa transforme tacerea, golurile textuale in poeticitate pura. Kirtil ocupa tot spatiul simbolic ce i se pune la dispozitie, se misca, gesticuleaza, actioneaza fara intrerupere in (omni)prezenta naratorului, fara a lasa timp de respiratie lectorului. E o viermuiala durandiana de nedescris, unde nu mai incape tacerea semnificativa: “suntem in mashhad in fata noastra se vad castele de nisip. Kirtil a furat trupul lui matisse si s-a imbracat in el. acum intram in desert nisipul va intra tiptil pe sub pielea troleibuzei apoi ne va lasa in plans singuri. coboram in mashhad sa dormim cei o suta de ani pentru a ne naste iar cu troleibuza intre dinti. somnul va fi lung, fara tulburare. poarta din burta visului se deschide prin gatul troleibuzei. somnul este nirvana.”

Daca ar trebui sa mizez pe vreo parte a acestui volum, in mod cert as indica ultima sa sectiune, intitulata semnificativ iesirea. Poemul primeste o infuzie concentrata de real numai bun de subminat, ironizat etc., versul s-a scurtat, viziunea s-a cristalizat, influentele par sa se fi atenuat intr-o mai atenta inchegare meditativa, din spatele lor izbutind de multe ori sa transpara Poezia. Continua sa irite insa livrescul ostentat, poemul ca fisa de lectura, in dauna lirismului trimis la reeducare…

*) Constantin Vica, Iesirea din intersectia frica de moarte, Editura Vinea, 2003