Ars poetica

Constantin Acosmei face parte din acea categorie rarisima de scriitori care joaca totul pe cartea marginalitatii si a unui salubru anonimat, departe de spectacolul zgomotos si adesea inconsistent al vietii literare.
Retractil nu atat din timiditate, cat din oroarea la gandul posibilitatii acomodarii facile cu ticalosii ori oportunistii de toata speta (niciodata nu stii cu cine ai de-a face), taciturn numai in compania anumitor (celor mai multe) persoane, indezirabile in cercul stramt al unei umanitati gandite altminteri destul de rezonabil si plasate undeva, dincolo de constrangatoarele reactiuni zoologice, dar nu chiar pe tiparul ideal al formelor pure, poetul si-a vazut in liniste doar de treaba sa, ignorand cu totul cultivarea relatiilor profitabile, aducatoare de prestigiu si de putere. Pentru Acosmei scrisul nu e o forma de exhibitionism care sa lase lumea cu gura cascata, ci o afacere personala, ferita cu discretie de curiozitatea ochiului public. Era firesc, prin urmare, sa fie lasat in pace, netulburat de nimeni si de nimic. Si, intr-adevar, asa s-au intamplat lucrurile. Asta pana cand cativa prieteni, impresionati de forta versurilor migalite ani in sir si copiate cu o caligrafie ireprosabila, in varianta finala, pe niste foi liniate, smulse atent dintre copertele unor caiete dictando, l-au constrans sa le publice in volum, a carui istorie, printre apropiati, este de mult legenda.
Cartea, cu un titlu foarte percutant, Jucaria mortului (inspirat, se pare, de lectura poemelor in proza si a paginilor de jurnal intim ale lui Baudelaire, poetul care voia sa-si lase inima in pielea goala – mon coeur mis a nu, dupa cuvintele sale), a aparut la Iasi intr-o prima editie, in 1995, intr-un un tiraj de 100 de exemplare, la Editura Pan, in prestigioasa (pour les connaisseurs) “colectie de 1 leu”. Tot aici se publicasera, cu un an inainte, Weekend printre mutanti (autor: neverosimil de iscusitul O. Nimigean, astazi aproape clasicizat, chiar daca nu a intrat inca in manuale) si La rasaritul temnitei (volum semnat de Christian Tanasescu, actualmente implicat in minunatul experiment margento, care face furori prin cluburile underground din Bucuresti si, mai ales, din spatiul anglo-saxon). Totul a fost posibil gratie generozitatii lui Iulian Doroftei, amfitrionul in casa caruia se intalneau, in acele vremi de pauperitate, cativa oameni dezamagiti si neputinciosi in fata puterii minciunii neocomuniste, dar cu iluziile (literare, fireste!) inca intacte. Aici venea cu placere si Constantin Acosmei, pe atunci student la filologie, sa schimbe impresii si sa improvizeze cu sarm, desi nu spontaneitatea era partea tare a neobisnuitului sau talent. Ucenicia si-o facuse la Piatra Neamt, in preajma lui Aurel Dumitrascu, a carui nedreapta disparitie a lasat urme adanci in mintea si sufletul adolescentului (scrisul e oglinda cea mai fidela), si asa inclinat prin temperament sa se indoiasca de bunele intentii ale Atoateziditorului si de temeinicia creatiei Sale. Foarte curand, insa, Acosmei isi gaseste propriul drum. Cand vine la Iasi, e un poet deja format.
Nimigean, care o vreme s-a ocupat si cu descoperirea tinerelor talente, l-a determinat sa iasa treptat din umbra si sa nu refuze binefacerile publicitatii. Mefient, total neincrezator in institutii si in utilitatea oricarui fel de manifestare sociala, de la prezenta in revistele literare la participarea activa in cadrul unor cenacluri sau lansari de carte, obisnuia sa-i replice, excedat, mult mai intreprinzatorului sau prieten: “Nu am nimic de spus umanitatii!”. Acest “nimic” trebuia totusi comunicat cumva…
Desi primeste premiul pentru debut al Asociatiei Scriitorilor din Iasi pe 1995, volumul este de negasit. Cele 100 de exemplare fusesera vandute cu 1 leu la un targ de carte organizat, parca, la Satu-Mare, unor elevi bucurosi nevoie mare de asa chilipir. In revista Timpul apare apoi un grupaj consistent din productiile proaspatului premiat, flancat de o concentrata prezentare si un portret executat cu mana inspirata de acelasi, infatigabil, O. Nimigean. Ecourile nu s-au lasat mult timp asteptate. In mod previzibil, entuziastul Liviu Antonesei nu fu deloc parcimonios in elogii. Surpriza veni insa din partea ursuzului Emil Brumaru, rareori dispus sa accepte talentul cate unui confrate. Ei bine, poezia lui Acosmei l-a cucerit imediat pe exigentul bard cu nas de detectiv. Dar cartea? Unde a disparut?
Cum se intampla de obicei, interesul starnit de pagina din pe atunci citita gazeta se stinse incetul cu incetul, spre bucuria poetului satul de atata tam-tam in jurul numelui sau. Dar iata ca Editura Vinea publica (in 2006) o alta editie a practic de negasitului volum. Intre timp, autorul si-a mai calcat pe inima: umbla vorba ca ar fi acceptat sa citeasca pana si la cenaclul lui Marin Mincu. Mai mult, in Romania literara, Daniel Cristea-Enache a scris o cronica mai mult decat favorabila despre retractilul poet iesean. Ca-i place ori nu, Acosmei nu mai este de-acum un necunoscut.