Arta de a fi comandant suprem/ de Ziarul de duminică

John Adair

Leadership strategic

Cum să gândim și să planificăm strategic și cum să oferim îndrumare

Meteor Publishing

Traducere din limba engleză de Eugen Damian.

John Adair este considerat unul dintre părinții fondatori ai leadership-ului modern. De-a lungul carierei sale, a scris peste 50 de cărți pe teme de management și leadership, lucrări traduse în mai multe limbi. Cele mai recente cărți ale sale sunt: Leadership strategic, Cum să formezi lideri și Dezvoltarea eficientă a leadership-ului. În afara faptului că John este un cunoscut autor pe teme de leadership, el este și un profesor și un consultant renumit în acest domeniu.

Cu o măiestrie desăvârșită, John Adair ne relevă ingredientele acționabile ale conducerii strategice, acele componente care odată înțelese pot fi stăpânite pe deplin de fiecare lider în rolul de CEO:

–          Direcție pentru organizație ca întreg;

–          Gândire strategică și planificare strategică;

–          Punerea în aplicare;

–          Legarea părților de întreg;

–          Clădirea de parteneriate-cheie și de alte relații sociale;

–          Lansarea spiritului corporatist;

–          Alegerea și dezvoltarea liderilor pentru azi și pentru mâine.

–           

„Leadership strategic” este o carte care ne dezvăluie instrumentele necesare despre cum să gândim și să planificăm strategic și cum să oferim îndrumare celor pe care-i conducem. Și mai mult decât atât, așa cum spunea dramaturgul roman Plaut: „Egomet sum mihi imperator” („Eu sunt propriul meu comandant”).

Iată un fragment convingător din carte:

Peter Drucker este considerat de toată lumea cel mai original gânditor din domeniul managementului; de fapt, el l-a cam inventat. A scris 38 de cărți în peste șase decenii și a acoperit o mare parte din temă! S-a axat pe ideea de a-i face pe manageri să pună întrebările corecte; să privească dincolo de ceea ce cred că știu; să se concentreze mai curând asupra zilei de mâine decât asupra celei de ieri. Mai presus de orice, această mentalitate este mai valoroasă acum, în era digitală, decât a fost în cea industrială.

Cu câțiva ani în urmă, pe când mă gândeam să scriu o carte despre leadership-ul strategic, am fost invitat, împreună cu Peter Drucker, să țin un seminar pentru bancheri. În timpul prânzului, am avut ocazia să-i cer sfatul în legătură cu proiectul pe care-l aveam în minte – era ca și cum aș fi obținut o oră de meditație din partea celui care crease managementul modern.

„Știi când anume au început managerii să vorbească despre strategie?”, m-a întrebat Peter Drucker în cursul discuției noastre despre leadership-ul strategic.

„Cred că pe vremea… nu, de fapt, nu știu, am răspuns eu. Când s-a întâmplat asta?”

„În 1964 i-am prezentat o carte editorului meu american, a spus el, pe care am intitulat-o Management Strategy (Strategia managementului). Mi s-a sugerat să schimb titlul, deoarece „strategie” era un termen militar, iar cititorii cu funcții executive în domeniul afacerilor nici nu l-ar fi înțeles, nici nu l-ar fi perceput ca fiind relevant. Așa că volumul a apărut cu titlul Management for Results (Managementul pentru rezultate).”

„De unde v-a venit ideea de a introduce acest concept?”, am întrebat eu.

„Cred că sursa a fost Robert McNamara, în era Kennedy, a replicat Drucker. McNamara oscila între conducerea Pentagonului ca secretar de stat al apărării și președinte al Companiei Ford Motor.”

De fapt, la vremea aceea au apărut două cărți care utilizau cuvântul strategie în contextul afacerilor, și mă refer aici mai ales la Strategy and Structure: Chapters in the History of American Enterprise (Strategie și structură: capitole din istoria întreprinderii americane – 1962) de Alfred Chandler și la Corporate Strategy (Strategia corporatistă – 1965) de Igor Ansoff. Dar, după câte știu, eu am folosit primul sintagma „leadership strategic” la începutul anilor ’70, iar acum este utilizată pe scară largă.

Inițial, strategie (strategia în greacă) însemna leadership strategic – arta de a fi comandant suprem.

Strategie este de fapt un cuvânt alcătuit din două cuvinte grecești antice. Prima parte provine de la stratos, care înseamnă o armată desfășurată într-o tabără, deci un mare număr de oameni. Partea a doua, -egie, vine de la verbul grecesc „a conduce”. În greacă, un anumit accent este pus în respirație pe sunetul h, care explică ortografierea cuvântului hegemonie – leadership-ul exercitat de o națiune asupra alteia –, care derivă din el.

Atena, rivala Spartei, a pretins hegemonia asupra orașelor-stat grecești. În jurul anului 500 î.Hr., un comandant al armatei ateniene a ajuns să fie numit strategos, conducătorul armatei. Cuvântul pe care-l folosim pentru a traduce acest termen este general. Literal, înseamnă ceva (sau cineva) care se aplică întregului. Astfel, un general militar este o persoană responsabilă atât de întreaga armată, cât și de componentele ei.

În armata formată din cetățeni atenieni în secolul al V-lea î.Hr. existau 10 unități mari bazate pe vechile rețele tribale din oraș. Mai târziu, aceste unități vor fi comandate de ceea ce noi am numi azi militari de profesie, dar pe vremea aceea cei 10 strategoi erau aleși de concetățenii lor. A fi ales strategos reprezenta pentru un tânăr atenian ambițios un pas important în ierarhia politică. Marii conducători ai orașelor-stat, de pildă Temistocle sau Pericle, s-au ridicat prin această metodă. Dar nevoia de alegeri a acționat ca un obstacol: cum să-i faci pe concetățeni să te voteze? Se pare că un om s-a gândit la această întrebare – Socrate.

Fiu al unui sculptor, Socrate a schițat permanent analogia dintre aptitudinile artizanilor și meșteșugarilor, pe de o parte – medicul, pielarul, lucrătorul în metal –, iar pe de altă parte, rolurile și responsabilitățile mai cuprinzătoare din viața unui cetățean. Toate aceste însușiri practice pot fi învățate printr-o analiză atentă, prin educație și antrenament și, acolo unde e necesar, prin experiență, așa cum pare să considere toată lumea. Socrate s-a declarat mereu incapabil să înțeleagă motivul pentru care artele mai înalte ori mai dificile – conducerea politică, funcțiile în stat, administrarea justiției – nu sunt susceptibile de a beneficia de același tratament.

Socrate nu a scris nicio carte. Principalele noastre surse de informații despre el sunt scrierile celor doi filozofi din cercul său intim: Platon și Xenofon. Pentru că amândoi au scris diverse lucrări sub forma unor dialoguri socratice, nu e simplu de determinat dacă vocea pe care o auzim este a lui Socrate, ori a lui Platon sau Xenofon.

Încurajându-i pe ceilalți prin mărturisirea propriei sale ignoranțe, Socrate își propunea să examineze diferite subiecte prin intermediul discuțiilor. În consecință, el își ghida interlocutorii în timpul unei călătorii a minții. Spre final, aceștia începeau să înțeleagă și să descopere singuri ce fel de cunoaștere sau de aptitudine îi este necesară fiecărei ființe umane.

Socrate credea că o viață fertilă presupune cunoașterea binelui și a modalităților de aflare a lui în orice circumstanță. În cazul lui Platon, călătoria l-a purtat chiar dincolo de problemele practice ale traiului și muncii, care-l interesau pe Socrate. El a ajuns pe tărâmul ideilor abstracte, în domeniul filozofiei, asupra căreia a lăsat o amprentă de neșters. Dar elevul său, Xenofon, a urmat o altă cale. La vârsta de 26 de ani, el a devenit comandantul suprem al armatei grecești.

Într-o zi, ne spune Xenofon, Socrate a început o discuție cu un comandant de cavalerie nou ales. Deoarece însuși Xenofon a ocupat un astfel de post, suntem tentați să credem că e vorba de un fragment autobiografic în care descrie prima sa întâlnire cu „Gânditorul”.

Chestionat de Socrate, tânărul a fost de acord că a râvni la gradul de comandant nu avea legătură cu dorința lui de a fi primul în șarja de cavalerie, deoarece, așa cum subliniază Socrate, arcașii călare pornesc în luptă înaintea comandantului. Nu putea să-și dorească asta nici pentru a fi cunoscut de toată lumea – chiar și smintiții, a recunoscut el, puteau obține o astfel de recunoaștere. El a acceptat presupunerea lui Socrate că era vorba de faptul că voia să lase cavaleria ateniană într-o stare mai bună decât aceea în care o găsise.

Lui Xenofon, care a ajuns ulterior o autoritate recunoscută în domeniul călăriei și autorul unei lucrări despre comanda cavaleriei, nu i-a fost greu să explice ce anume trebuia făcut pentru a atinge un astfel de obiectiv. Tânărul comandant, de pildă, trebuie să amelioreze calitatea călăreților; trebuie să-i învețe pe noii recruți – atât cai, cât și oameni – însușirile ecvestre și să-i instruiască pe soldați în domeniul tacticii. Toate aceste elemente au ieșit treptat la iveală din dialog.

„Și te-ai gândit cum să-i faci pe oameni să-ți dea ascultare? a continuat Socrate. Pentru că fără asta, caii și oamenii, oricât ar fi de buni și de bravi, nu sunt de niciun folos.”

„E adevărat, dar care e cea mai bună cale de a-i încuraja să se supună, Socrate?”, a întrebat tânărul.

„Știi, presupun, că, în orice condiții, ființele umane sunt extrem de dornice să dea ascultare celor despre care cred că sunt cei mai buni. Astfel, în caz de boală, se supun cu dragă inimă doctorului, pe corabie cârmaciului, în gospodărie gospodarului, despre care cred că sunt cei mai pricepuți în domeniile lor.”

„Da, așa-i cu siguranță”, a spus elevul.

„Prin urmare, probabil că și în domeniul călăriei omul care cunoaște cel mai bine cum trebuie făcută treaba va câștiga cu cea mai mare ușurință ascultarea celorlalți.”

Xenofon surprinde aici una dintre temele distincte ale învățăturii lui Socrate despre conducere. În armonie cu restul doctrinei sale (deoarece, în pofida pretinsei sale ignoranțe, Socrate își avea propriile idei), această temă accentuează importanța cunoașterii în domeniul conducerii. Oamenii se vor supune din proprie voință celor pe care-i consideră mai calificați sau mai învățați decât ei într-un anumit domeniu.