Arta de a pleca putin

Fiindca, in tinerete, ura atat de mult cartile de calatorie, Paul Theroux s-a urcat in Orient Express anume pentru a scrie o astfel de carte…

Practica exorcizarii unor frustrari prin intermediul literaturii este comuna printre scriitori. De altfel, pentru ei, terapia prin scris este singura care functioneaza (…si stau sa ma gandesc daca nu cumva isi provoaca anume mici dezechilibre schizoide ca sa aiba despre ce scrie dupa aceea!). Practic, aproape orice scriitor isi inventeaza o marota. Lucru valabil si pentru Paul Theroux, prozatorul american care, inainte de a scrie fictiune propriu-zisa, a devenit celebru pentru The Great Railway Bazaar (1975), carte nascuta din nararea incitanta a experientei personale a calatoriei, cu trenul, prin toata Europa si, mai departe, in Asia, spre Extremul Orient.
Cartea a fost reeditata recent in seria Penguin Modern Classics, statuand locul autorului ei in galeria de elita a literaturii contemporane. Pe guardian.co.uk, el incearca sa explice fenomenul paradoxal caruia i-a cazut, in chip fericit, victima. Dupa zece ani de calatorii prin toate colturile lumii, el decretase ca uraste sa se holbeze la peisaje frumoase si sa admire netarmurit minunile naturii, artei sau culturii. Satul de a citi relatari idilice despre peisaje pastelate, el se declara satisfacut mai degraba de povestile realiste, cu iz de reportaj masochist, in care nu sunt deloc ignorate partile negative ale unei calatorii. In acest sens, tinde sa aprecieze cartile unor autori mai “ciudati”, precum Graham Greene, Henry Trollope, Henry Miller sau – surpriza! – Mark Twain (Following the Equator), in care nu se vorbeste despre desfatari, ci despre… chinuri. Suprapunand acest tip de abordare a experientelor personale din Malawi, Uganda, Singapore sau Portugalia, Theroux ajunge la concluzia ca in nici un caz a calatori nu e sinonim cu a merge in vacanta, ci, dimpotriva, reprezinta o forma mai complexa de a locui in cotidian, cu diferite dezavantaje suplimentare.
In 1972, ideea de a scrie cartea de calatorie care-l va consacra ii vine din ratiuni pur financiare. Scriitorul preda literatura la Universitatea din Virginia, dar nu castiga suficient pentru a-si aduce langa el familia, sotia cu cei doi copii locuind inca la Londra. Mentionand, in treacat, proiectul editorului sau, are surpriza ca acesta (de fapt, aceasta!) sa se arate entuziasmat(a), ba chiar sa-i acorde un avans relativ substantial (7.500 $). In aceste conditii, el va lua Orient Express-ul de la Londra, plecand din Victoria Station pe 19 septembrie 1973, traversand Europa pana la Istanbul. De acolo, va continua prin Iran, Afganistan, Vietnam, Japonia, reintorcandu-se cu Transsiberianul prin Uniunea Sovietica. Din nefericire, rateaza China, autoritatile, inca profund marcate de Revolutia Culturala, refuzandu-i viza. (Va reface itinerarul refuzat abia peste 14 ani.)
…Succesul editorial nu a ramas neplatit pe plan sentimental. In absenta lui, sotia se indragostise de un alt barbat: “In sinea mea, am pretins ca ai murit!”. Vorba ceea: “Partir c’est mourir un peu”. Sau invers.