Arta iubirii

Am trait, oare, ori am visat ceasul acela de arsita, pe puntea corabiei cu toate panzele sus, cand indemnati de aceiasi sete – un barbat si o femeie – cu lumea toata incremenita in jurul nostru, am baut din aceiasi cupa? Tristan si Isolda, navigand in ceasul de taina al vietii lor, au sorbit din filtrul de dragoste darul si blestemul pasiunii lor. Si, privindu-se in tacere, spune legenda, ei s-au vazut.

Nu vedem cu adevarat decat ceea ce iubim, sau nu vedem bine decat cu inima. Esentialul nu poate fi vazut cu ochii. Tristan o privise de sute de mii de ori pe Isolda si aceasta l-a privit la randul ei de sute, de mii de ori, pana cand, band din cupa cu licoarea misterioasa, s-au vazut unul pe altul. Iubirea, inainte de toate, e aceasta vedere. Nu e adevarat ca iubirea e oarba. Ea inseala numai pe cei ce se inseala pe sine crezand ca iubesc. Iubirea adevarata deschide ochii si acestia pot cuprinde adevarul. Ea deschide chiar – atunci cand gandim pe urmele lui Platon sau credem in Hristos – unica posibilitate de ascensiune spre Adevar. Platon punea in gura lui Socrate elogiul cel mai inalt, pe scara omeneasca, al unui eros filosofic. Cel care iubeste un trup frumos, spunea el – indeajuns de didactic – iubeste frumusetea trupeasca. Dar de la iubirea unui singur trup frumos treci la aceea a tuturor trupurilor frumoase. Cu adevarat, insa, frumusetea trupului este doar reflexul unei alte frumuseti mai profunde, mai ascunse, a sufletului. Iar cel ce iubeste un suflet frumos, intrupat, va fi indemnat sa se deschida spre toate sufletele frumoase. In sfarsit, cel ce se va urca astfel de la un suflet frumos la sufletele toate va ajunge, in cele din urma, sa iubeasca frumosul in sine, adevarul sau ultim.

Deci, Tristan a vazut-o pe Isolda in frumusetea ei, si aceasta l-a vazut pe Tristan in adevarul sau. Dragostea adevarata nu e idealizatoare, nu masluieste realitatea inlocuind-o printr-o falsa aparenta. Vezi faptura iubita, in adevarata ei identitate, in valoarea ei deplina, ascunsa indeobste privirilor indiferente.

Dar nu dorim, oare , tocmai aceasta atunci cand iubim? Sa ne aratam in adevarul nostru intim, sa fim recunoscuti in identitatea noastra ultima, sa devenim cu adevarat cei care suntem. Sa avem revelatia fiintei iubite in identitatea ei esentiala, sa fie pentru noi cea care este cu adevarat. Desigur, jocul pervers al adevarului si al minciunii intervine, perturba, falsifica orice iubire umanpreaumana. Incercam sa ne aratam altfel decat suntem, ne ascundem, ne mascam, ne travestim, ne inselam unii pe altii. Si pe noi insine. Arta iubirii nu este una cu aceasta comedie a dragostei, ci a epurarii sale cat mai desavarsite de masti, travestiuri, a renuntarii la comedie.

Tot astfel dupa cum dorim sa fim recunoscuti, intelesi in adevarul nostru, vrem sa recunoastem, sa cuprindem in intimitatea ei cea mai intima, faptura iubita. Posesiunea erotica nu este decat un succedaneu al unei dorinte de uniune, mai exact, de identificare a fiintei iubite, de revelare in identitatea ei cea mai profunda. In legenda lui Tristan si Isolda, cupa cu licoarea vrajita din care sorbind ci doi se schimba la fata si se vad, de parca ar fi devenit unul pentru altul stravezii, este catalizatorul iubirii, revelatorul Identitatii absolute.

Dar niciodata nu devenim cu totul stravezii unul pentru altul (cum nu ne suntem stravezii nici pentru noi insine). Raman, in pofida iubiri iluminatoare, largi pete de umbra miscatoare in trupurile si sufletele celor ce se iubesc. De aici lupta dintre ele. Lupta celui ce vrea sa cuprinda cunoscand si se teme ca se inseala, a celui ce se descopera dar nu intru totul, caci se teme sa nu fie vazut. Suntem vulnerabili si o stim. Dragostea e daruire de sine dar si agresiune. Ea e mai curand vointa de putere decat libidou, vointa de placere.

Cei ce iubesc inainteaza intr-un continent care, inainte de a fi un paradisum voluptatis, un paradis al desfatarilor, e un taram al surprizelor si al metamorfozelor necontenite. Nu cunoastem prea bine limitele acestui continent, nici geografia sa, desi, de veacuri, calauze in arta de a iubi au desenat harti ale sale. In secolul al XVII-lea, peripetiile unui mare roman paional puteau fi urmarite pe o asemenea carte du tendre, pe o harta a tandrelor sentimente, care nu erau intotdeauna tandre, caci iubirea e amenintata de vrajmasii ei firesti: neincredere, gelozie, intermitente ale inimii si atatea altele.

Mai curand, insa, decat peregrinare aventuroasa printr-un continent misterios, iubirea e vartej. Cat de bine a inteles poetul si desenatorul William Blake marea tulburare a dragostei, inchipuindu-i intr-o gravura pe Paolo si Francesa, perechea amantilor din Infernul lui Dante, prinsi intr-un vartej infernal al pasiunii! Vartej ce aspira, desigur, spre o suprema pace. Iubirea e lupta si contemplare. De aceea, nu e nimic mai contrar iubirii decat falsa tulbulenta a afectelor care mimeaza lupta si inertia indiferenta sau care imita pacea contemplativa. Cand pasiunile inimii devin obsesii, cand dragostea se reduce la un mecanism erotic repetitiv, aceste false agitatii ca si acea penibila inertie degradeaza iubirea la formele tristelor jocuri ale lui Eros.

De aceea, arta iubirii nu poate fi nicidecum aceeasi cu antica ars amandi, poetic ilustrata de Ovidiu, ori cu variantele ei dintr-un erotikon modern. Ceea ce lumea galanta a latinitatii de argint intelegea printr-o asemenea ars nu era decat teoria si practica ludic-spirituala a seductiei. Arta iubirii nu este identica cu o arta a seductiei, chiar daca iubirea nu exclude iscusintele cuceritoare. Adevaratele pasiuni ale “inimii”, in vartejul lor asemenea spiralei ce tinde spre un punct in infinit, strabat totul, strapung totul, atrase de un absolut. Seductia urmareste posesiunea celuilalt, dar posedand fiinta iubita nu avem, nu posedam nimic. Iubirea nu este doar posesiune, nu este de natura lui a avea, ci a lui a fi. Prin natura ei, iubirea este, inainte de toate un entuziasm, in sensul arhaic, elin al acestui cuvant indicand starea celui scos din firea sa obisnuita, a celui inspirat, transportat de o transcendenta. Entuziasmul iubitor presupune abnegatia, lepadarea de sine.

Sa nu ne miram ca pasiunile inimii, iubirea se confunda uneori cu pasiunea insasi. In orice pasiune – pentru cuvant, pentru muzica, pentru poezie, pentru lege, pentru calatorie, pentru natura, pentru idee, pentru cate altele – bate o inima iubitoare, strabate un entuziasm.

Nici o iubire nu e zadarnica.