Arta nu coboara niciunde

M-am intamplat intr-o primavara cam ca si aceasta la Roma, intre doua drumuri, timp de pierdut vremea pret de vreo zi jumate prin oras. Am nimerit intr-un fel de festival pe care noi obisnuim sa-l numim de “arta in strada”, in fond o adunatura de obiecte si actiuni cu iz medieval, in care se facea de toate: se canta, se dansa, se vindeau suveniruri si lucruri vechi. Nu era vorba insa despre un clasic festival medieval de genul celui din Venetia, ci mai mult de un prilej pentru anticari de a mai vinde cate ceva. La noi, nu vazusem inca seva similar. M-am apropiat de unul dintre acei “artisti” si l-am intrebat ce fel de obiecte de arta vinde. A replicat mirat: “Arta? Ah, nu, noi suntem studenti si vindem papusi de portelan ca sa ne intretinem”.

Cele doua zile in care strada Arthur Verona a fost inchisa circulatiei si “redata oamenilor” cica mi-au adus ceva indignare. Si nu pentru ca actiunea Ordinului Arhitectilor din Romania impreuna cu Libraria Carturesti nu ar fi fost un lucru absolut onest intr-un Bucuresti coplesit de kitsch si de inlocuitori de tot felul, dar senzatia privitorului a fost pentru a nu stiu cata oara, culmea, de sporire a lor si nu de diminuare, iar asta nu prin actiunea in sine ci prin lucrurile conexe acesteia. De la sloganul absolut fara fond de arta care “coboara in strada”, la confuzia uriasa fortata de aceasta sintagma: “arta” din strada are deja un nume – e vorba de cultura pop, pana la melanjul dezastruos intre pictura pe panza si grafitti-ul – sigur exceptional, deosebit, complicat, bun pentru genul lui – de pe un perete sau de la discutiile lejere despre un obiect vechi pana la datul cu parerea al trecatorilor despre apartenenta acestuia la un stil si secol, toate te duc cu gandul cat mai departe de arta.

Am asistat de voie, de nevoie, am participat sau am scris la/despre multe astfel de incercari “artistice”, care doresc sa incropeasca dupa puteri si sigur din disperare cate o iesire din ignoranta a omului de rand, de apropiere de arta sau pur si simplu de recuperare a unei epoci apuse, in care eram sau paream in ochii celorlalti mai cititi, mai curati, mai atenti cu lucrurile de valoare. De fiecare data, senzatia mi-a fost de si mai mare dezastru. Ce legatura are un festival medieval cu o rochie purtata de bunica pe la 1900, o moneda de la inceputul secolului trecut sau un ceainic electric? Si ce treaba au toate acestea cu arta?

La Festivalul de Arta Medievala de la Sighisoara, s-au dat boxele la maximum si ceea ce a ramas pe strazi sau in piata au fost mai degraba urmele unui picnic suprarealist, fetite in rochii inchiriate carandu-si in spinare spre masini “menestrelii” beti-turta, care pierdusera si banii, si instrumentele. Ani la rand, la festivalurile de pe Lipscani, cele care incercau sa-l readuca pe Caragiale printre noi, am asistat la zbieretele unor studenti de la Teatru si am mancat mici, ce altceva! In catacombele de la Curtea Veche au ramas panglicile rupte ale subretelor rapite de vreun crai sau de altul. Acest festival macar a reusit: Caragiale curat! Pana si la targul de la Teatrul National, colectionarii se intrec cu gluma crezand ca au prins un fazan de jumulit si cer cu nerusinare niste preturi neobrazate pe editii “princeps” despre care bunul simt din scoala iti spune sa le cauti in alta parte. Ce sa mai vorbim de “buchinistii” de la Universitate! In virtutea faptului ca au ramas singuri in bransa – vigilenta edililor sectorului 1 repezindu-se acum cativa ani exact la ce deranja poate cel mai putin centrul Capitalei, cartile -, iti cauta orice editie cu preturi ce concorda cu cat de mult te tradezi ca esti interesat s-o ai.

Nimic in neregula poate in toate acestea, sau cel putin nu mai mult decat orice lucru in neregula care reprezinta spiritul nostru de romani, buni cetateni, buni comersanti, toleranti fata de tot ce ni se intampla pentru ca “merge si asa”. Dar daca merge si asa, atunci e timpul sa nu le mai incurcam. In ce ma priveste, nu voi cauta niciodata arta pe strada si nici nu voi crede ca aici o voi intalni. Arta nu coboara in strada pentru ca nu are nevoie de asa ceva. Arta nu “coboara” niciunde. Daca totusi vrem sa reconstruim o epoca, un aer, “un ame d”autrefois”, cum ar spune Proust, sa pipaim lucruri ale unor bunici nestiuti, sa declansam acel mecanism delicat si tulburator al rememorarilor fie si in abstract pentru o epoca pe care nu am trait-o, sau daca pur si simplu vrem sa facem cate ceva pentru a ne cinsti epocile, trecutul – desigur mai bun si mai “cultural” decat prezentul -, atunci macar sa intelegem ca toate acestea nu sunt neaparat arta. Pot fi un lucru absolut in regula si foarte onest, dar nu sunt arta. Iar daca nu e vorba de trecut, ci de prezent si de “arta” moderna, nimeni nu ma poate convinge ca un grafitti mare cat casa si un traseu pentru biciclisti se cheama arta.