Arta surasului

Stim astazi: omul incepe sa surada inca din timpul in care pluteste fericit in lichidul amniotic din pantecele matern. Tehnica ce ne permite sa vedem ceea ce nu se poate vedea, ecografia, prezinta cu evidenta surasul fetusului uman ce apare prin luna a cincea a dezvoltarii sale intrauterine. Priveam, mai deunazi, fascinat, superbe reproduceri color ale evolutiei fatului si surprindeam, pe fata acelui homuncul, aparitia luminii uman preaumane a surasului. Nu este doar un joc intamplator al muschilor, o schima printre alte schime. Se petrece un lucru tulburator, in acel moment in care cade masca amorfa a “seriozitatii” animale, in care se deschide ceva in micul om pe cale de a se face om. Sa fie inceputul unei deschideri in spirit?

De ce surade fatul in viata sa oculta? Si, mai ales, cui surade el acolo, aparent de unul singur? Cui surad luptatorii din Egina surprinsi in clipa in care sunt strapunsi? Surasul dintai ma duce cu gandul la surasul din urma atat de perfect, de diafan surprins in marmura de sculptorul antic. I-am vazut si revazut pe acei luptatori, sau ceea ce a mai ramas din ei, in frontonul templului reconstituit la Glyptotheka din MA1nchen. Intr-o vreme, cand locuiam la cativa pasi de acel minunat tezaur al sculpturii antice, le faceam dese vizite luptatorilor mei surprinsi, in plina confruntare, cu armele in mana, de Moarte. In picioare, cazuti in genunchi, la pamant, abia tarandu-se, strapunsi de sulite, sageti, taiati cu spada, toti luptatorii acestia, din care furia timpului (un dusman mai acerb decat cel caruia ii cazusera jertfa) a mai lasat aici un cap si un piept, acolo doar crestetul si bratele tinand sabia si scutul, toti eroii acestia sunt reprezentati in clipa mortii lor. Surad cu totii.

Singuratate a surazatorului pe cale de a iesi din intunericul inceputurilor sale? Singuratatea a surazatorului pe cale de a intra in intunericul sfarsitului sau? Sau, poate, intr-un caz ca si intr-altul, surasul se indreapta spre cineva. Dar spre cine? Unul dintre surasurile cele mai enigmatice, mai comentate, din istoria omenirii, surasul Giocondei a primit in ultimul timp daca nu o explicatie, cel putin un comentar care-l face sa ne apara intr-o noua (deloc mai putin enigmatica) lumina. Documente de arhiva descoperite de curand ar dovedi ca Monna Lisa, sotia florentinului Francesco del Giocondo, ar fi fost insarcinata chiar in acea epoca din jurul lui 1500 cand Leonardo i-a pictat (timp de patru ani) portretul. Surasul ar fi unul rasfrant inauntru, spre o tainica germinatie, al gravidei ce-si contempla rodul nevazut.

Da, surasul cel mai delicat, plutind pe fata unei femei, fluturand in jurul ei, ca si lacrimile cele mai fierbinti sunt cele pe care le-am putea numi reflexive. Fructe ale insingurarii, ele apartin reflectiei, intoarcerii gandului, a simtirii asupra sa insasi. Dar daca surazatoarea este singura in timp ce fluturele surasului i se lasa pe chip, aceasta nu inseamna ca surade doar siesi. Ne-am intrebat uneori, privind cum infloreste surasul pe chipul unui nou nascut, cui ii surade el? Sa fie doar un reflex al starii de satisfactie a simturilor, o simpla reactie cenestezica? Cei vechi, mai putin psihologi, nevoind sa stie de o asemenea sensibilitate egoista, care reflecta doar propria existenta fizica, spuneau in profunda lor naivitate teologica: copilul surade ingerului.

Femeia ce surade in singuratate nu mai are, desigur, inocenta aceasta angelica. Surasul ei rasfrant inauntru se indreapta intotdeauna spre altul, spre o absenta ce devine prezenta tocmai prin si in suras. Tot astfel cand suradem intampinand pe cineva, ceea ce apare in semitonuri, in degradeuri subtile, pe chipul nostru reprezinta deschiderea noastra spre acea alta fiinta. De o asemenea deschidere nu este in stare decat omul. Noi detinem arta surasului ca pe un apanaj esential al conditiei noastre. Animalele nu surad. Ceea ce – ma grabesc sa adaug pentru a preintampina o neintelegere – nu inseamna ca nu ar avea o viata “sufleteasca”. Daca la stravechiul conciliu de la Orange s-a statuat ca femeile au si ele suflet, s-ar putea ca inteleptii unui viitor conciliu sa afirme asa ceva despre fratii nostri, animalele. Am vazut cai, caini, pescarusi chicotind in ras sau vaietandu-se in plans. Dar unicul suras animal este acela, imaginar, al pisicii din Cheshire. Si acela, mai ales atunci cand se desprinde de pisica si pluteste prin aer, este mai degraba un ranjet ce te infioara. Daca in gradina valahului Ion, unde toate pasarile dorm, doar una n-are somn caci cata sa se faca om, aceasta ar trebui sa se exercite sa surada.

Nici noua, umanilor, sau macar celor ce ne straduim pe cat putem sa devenim cat de cat umani, nu ne “succede” intotdeauna (cum spuneau batranii mei ardeleni) surasul. Exista numeroase contrafaceri, multiple pseudosurasuri: politice, histrionice, ipocrite, perfide, inselatoare, prefacute, gata confectionate, arborate in pripa, din conventie, ca tot atatea masti mincinoase ale Omului. Ca orice arta, si aceasta a surasului pretinde o indelunga si adeseori grea ucenicie. Trebuie sa fi suferit mult, sa fi pierdut multe si impovaratoare desertaciuni, pentru ca sa se deschida spontan ceva in tine si fata ta sa se lumineze intr-un suras. Nisa, iulie 2003