Artele in mecenatul etatist (I)

Seria memoriilor lui Dumitru Popescu continua cu cel de-al treilea volum, “Artele in mecenatul etatist” (primele doua s-au chemat “Cronos autodevorandu-se” si “Panorama rasturnata a mirajului”). Analiza si introspectie, chestionare a sinelui si a istoriei, reflectie politica si bilant personal, meditatiile fostului demnitar comunist ne dau prilejul de a intelege cum se vede istoria noastra recenta din unghiul celor care au facut-o si de a contempla prin ochii lor umbriti de melancolie si scepticism “mirajul rasturnat”.

Putem anticipa ca cititorul – categorie vasta, variata si diversa pana la adversitate – se poate apleca asupra acestor rememorari si ganduri cu o atentie empatica, sau contrariata, participativa sau iritata. Sigur este insa ca nici un om interesat de ceea ce ni s-a intamplat si ni se intampla nu poate trece indiferent pe langa ele.

Publicam din al treilea volum in pregatire la Curtea veche o serie de portrete de oameni de arta, din spatele carora se distinge in filigran insusi Portretul, nu cel encomiastic zugravit odinioara, ci unul mai aproape de adevaratele sentimente ale autorului sau, dupa 13 ani petrecuti in preajma lui in calitate de subaltern si eminenta cenusie.

Sub presiunea educationismului

Programul meu de administrare a culturii incepea sa se deruleze, dar aveam sa constat ca nu se suprapunea conceptului de indrumare nutrit de cuplul prezidential, in cel mai bun caz putand fi acceptat ca latura secundara a orientarii centrale. Nicolae Ceausescu si, cu deosebire, sotia sa asteptau din partea mea materializarea ideii educationale, in maniera pseudoculturala, de campanie, chinezo-coreeana. Leitmotivul discutiilor cu seful statului, la care se asocia Elena Ceausescu, daca nu cumva erau determinate chiar de ea, devenea asa-zisul rol activ al Consiliului in promovarea operelor model. Parghii? Fondurile de stat. Sa nu mai fie irosite la intamplare, sa sustina comanda sociala. Sa se faca o lista cu autori, cu subiecte, sa se stabileasca termene. Daca e nevoie, sa se initieze si concursuri pe genuri, sa se premieze reusitele pentru a determina un curent de interes in directia respectiva. Vedeau romane de mare intindere, piese de teatru, filme, opere, oratorii si cantate, mozaicuri, fresce, monumente si panze – inchinate eroului comunist, cel care s-a jertfit in ilegalitate si a dobandit dimensiuni demiurgice in revolutie si in edificarea lumii eliberate de exploatare.

Le explicam mereu ca la diferitele intalniri colocviale cu scriitorii si oamenii de arta se etalau tematici preferentiale, aceasta avand mai mult decat valoare de indemn, angajand sponsorul in cazul gasirii amatorilor. Fireste, in limitele reusitei, pentru ca epoca supraestimarii temei si a subestimarii valorii artistice fusese depasita de mult. Nu, nu asta! Aveau in vedere incheierea de contracte cu stipularea subiectului, cu raspunderi ferme de ambele parti, Consiliul angajandu-se sa-i ajute pe creatori, sa le furnizeze documentare, sa le puna la dispozitie specialisti. Intreaga nebunie! Probabil, daca am fi luat ideea in serios, pana la urma s-ar fi gasit cativa smecheri dispusi sa incaseze aconturi grase, invocand apoi tot felul de greutati neprevazute de realizare sau depunand ceva nascut mort. Chiar faceam aluzie la mai vechi proiecte ratate, dar N.C. recurgea imediat la argumentul marilor pictori renascentisti tocmiti de biserica sau de printi sa lucreze pe teme date.

N.C. voia capodopere cu eroi comunisti – pe care nu-i avea nimeni in cap in carne si oase, nici macar intr-o plasmuire categoriala veridica. Si daca-i venea greu pictorului sa imagineze o scena plauzibila cu acest erou, in unica imagine colorata, cum ar fi putut-o face un constructor de lumi, cum e romancierul sau dramaturgul, in absenta oricarei experiente de viata sau a unei documentari factologice convingatoare! Nu-i puteam face sa renunte, de aceea ii lasam sa spere, sa astepte, si cu timpul sa se demobilizeze singuri. Mai uitau de marota, dar tot felul de evenimente le redesteptau obsesia si redeschideau subiectul cu aerul ca-si pierd rabdarea.

La aniversarea Teatrului National s-a prezentat un spectacol de gala cu o drama a lui Baranga consacrata subiectului mult dorit: eroina comunista din ilegalitate. Interpreta Marcela Rusu, sotia dramaturgului. Cei doi, prezenti la “madrigalul” jubiliar, au mimat cu sobrietate tot interesul si au adresat felicitari, dar in forul intim ii vedeam lipsiti de entuziasm. Nu era ce si-ar fi dorit. Drama intima a unei ilegaliste era perceputa probabil de N.C. ca falsa, iar de sotia sa ca netipica (ea personal avand cu totul alt destin). Intr-o zi, N.C. m-a intrebat daca Baranga n-ar putea scrie alta drama, mai elaborata – el insusi se oferea sa-i furnizeze sugestii, chiar material viu, din propriile amintiri. Mi-am exprimat scepticismul, Baranga epuizase acest filon, iar productiile lui dinainte cazusera in desuetudine. A facut apoi aluzie la Titus Popovici, in care vedea scriitorul angajat, cel putin in calitatea lui de membru al Comitetului Central si deputat in Marea Adunare Nationala. A spus ceva din care am dedus ca va sta personal de vorba cu scriitorul. Spre surprinderea mea, a pomenit si numele lui Paul Everac, dramaturg reputat in epoca, dar strain de acest perimetru. I-am spus ca el trateaza conflicte sociale postrevolutionare. Ii cunosteam bine pe cei trei, si simpla lor evocare mi-a confirmat cat de inchisa era perspectiva ambitiilor lui N.C.

Ipotetici dar imposibili creatori de “opere model”

Aurel Baranga a fost un personaj aproape neverosimil al culturii comuniste. Din 1962 si pana cand s-a stins, m-am tot frecat de el – nu in sens conflictual, ci al inevitabilei colaborari cu unul dintre cei mai fecunzi si jucati autori dramatici romani, ce era. Prin anii ”60 i se puneau in scena doua categorii de piese: cele dedicate eroismului pregatirii si infaptuirii revolutiei (de tipul “Pentru fericirea poporului” si “Arcul de triumf”) si cele ce mimau conflicte sociale presupus tipice pentru societatea comunista. Si unele si celelalte erau minate de artificialitate, dimensiunile revolutiei – comensurata dupa varianta istorica oficiala – fiind inventate, iar conflictele sociale postrevolutionare exprimand blandetea tolerantei fata de contradictii, ori neintelese ori trecute sub tacere (un personaj pozitiv naiv, dar vanjos, se ambitiona si scotea din scena un negativ irecuperabil, atragandu-i de partea binelui pe negativii receptivi la educatie si idealuri). Culmea e ca aceste scheme treceau drept arta dramatica veritabila, atrageau spectatori si cucereau ropote de aplauze. Aici intervenea dibacia lui Baranga – om inteligent, plin de verva, instruit pana peste cap in materie de tehnica teatrala, cu un simt exceptional al poantei populare incarcate de echivoc marunt, a carui capsa exploda imediat. Nu stiu daca o mai fi existat pe undeva un mester atat de abil, in stare sa scoata din povestioare insailate pe deasupra realitatii, efecte atat de vii si proaspete, potolind setea de miscare in scena si de vorbe in doi peri sau cu haz, a galeriei. Se dovedeste ca teatrul se preteaza de minune la manipularea spiritelor superficiale, dornice sa se distreze oricum, de care e plina lumea.

Dar dincolo de cazna artizanala in atelierul intim, Baranga depunea o stradanie neobosita, perseverenta si indarjita, in calitate de impresar al propriei opere. Asista la toate punerile in scena si, unde putea, la toate reprezentatiile – cel putin de inceput -, nu pentru a-i superviza pe regizori si artisti, ci ca sa auda cum suna textul in gura interpretilor si in urechea spectatorilor. Isi adapta replicile din mers, conferindu-le cea mai buna sonoritate, cel mai savant impact, probandu-le forta din cuvinte, din silabe si sunete. Cand operatia finisarii pe viu era terminata, trecea la valorificarea in stil mare a succesului, la lansarea operei pe scara nationala.

Nu exista undeva dezbatere pe marginea vietii teatrale la care sa nu fie prezent, si sa nu se produca spectaculos. Era cel mai temut debateur de sedinta. Nu avea conflicte cu autoritatile, ci cu teatrele, si fiindca primele nu-i faceau greutati, si fiindca si le dorea aliate in determinarea conducerii teatrelor sa-l includa in repertoriu. Le facea celor ce-l ignorau, macar un an, rechizitorii inspaimantatoare, tavalindu-i atat in mujdeiul principiilor timpului, partizane dramaturgiei nationale, cat si in sosul unei batjocuri de mare efect comic. Stia ce face, nimanui nu-i convenea sa se puna cu el. Era jucat in toata tara, la zeci de teatre deodata – si aici ajungem la mobilul mladioasei si vehementei sale stradanii: Baranga incasa fabuloase drepturi de autor, despre el spunandu-se la un moment dat ca e omul cel mai bogat din Romania. De altfel, nici nu ascundea; nu trebuia decat sa treci pe la “Athenée Palace” intre anumite ore ale serii, si sa arunci o privire la masa unde lua cina, intr-o discretie sobra, cu actrita Marcela Rusu, pe care o astepta la terminarea spectacolului.

Stia sa-si intretina ca nimeni altul imaginea in ochii persoanelor influente. Intra pe usa ras proaspat la orice ora, cu parul grizonat (nu l-am cunoscut altfel), avand impregnat in hainele bine croite, calcate impecabil, un suav parfum de tabac scump. Nu fuma pipa, dar isi alegea cu grija tigaretele, pe care le fuma numai pe jumatate, aprinzandu-si mereu altele cu gesturi scurte si armonioase de expert. Avea fie introduceri de principiu, plecand de la ultima teza oficiala de partid, fie de efect teatral, improvizand anecdote suculente pe marginea pretinselor intamplari la care tocmai asistase in drum spre intalnire. Ochii lui albastri, desi aposi, aveau o vioiciune de rozatoare de padure.

Din volumul Memorii III de Dumitru Popescu, Cronos autodevorandu-se. Artele in mecenatul etatist, in pregatire la Editura Curtea veche.