Artele in mecenatul etatist (III)

In judete, primeau uneori cadouri lucrate de mesteri populari – de obicei portrete pictate sau sculptate de pe fotografie – si acestea le faceau placere, chiar il emotionau. Mai vedeau si tapiterii reprezentandu-l pe N.C. in mijlocul multimilor, la mitinguri, la tribune (reproduceri naturaliste ale pozelor de ziar). Pe aici, prin aceasta zona i-ar fi placut sa se organizeze ceva. Productiile erau insa stranse si depozitate prin magazii, doar primii secretari judeteni gasindu-le merite si fabuland in jurul “autorilor din popor”.

Vedeam ca-i sclipesc ochii dupa improvizatiile stangace, chiar grosiere, contemplandu-le daca nu cu admiratie, fiindca realiza imperfectiunea lor, cu interes “sociologic obiectiv”, ca pe un fenomen original in plina evolutie. (…) Noi, cei de la Consiliu ne feream sa vehiculam asemenea obiecte – descurajand eventualele intentii ale “Asezamintelor culturale” – si ne abtineam sa le comentam, ceea ce, evident, lui N.C. nu-i scapa. Probabil ca il irita rezerva mea fata de asa-zisa creatie folclorica noua (nu exclud sa fi inteles ca nu e vorba de folclor, ci de incercari amatoristice ale unor persoane cu identitate, dar nu gasea alta incadrare teoretica valabila pentru luarea lor in considerare), asa cum il nemultumea si lipsa de entuziasm pentru ideea capodoperelor pe subiecte date, insa n-a provocat conflict deschis pe aceste teme. Fie nu credea ca e momentul, fie nu se simtea stapan pe motivatiile principale ale preferintelor sale.

Simteam cum aceste insatisfactii sapa in zacamantul increderii fata de persoana mea. De fapt, singura linie de colaborare serioasa intre noi – dupa repartizarea presei altcuiva din secretariat – ramasese redactarea documentelor de partid. Nu stiu daca pe el il deranja aceasta relatie, percepand-o ca dependenta indezirabila, pe Elena Ceausescu insa cu siguranta, si intr-un grad foarte inalt. N.C. se invatase cu mine; sentimental vorbind m-ar fi inlocuit fara nici o ezitare, dar era constient ca greu s-ar fi putut adapta cineva la stilul lui. Cand detinea tema, nu avea rabdare sa-si expuna ideile metodic si aprofundat, sa le contureze clar intr-o inlantuire logica. Emitea jumatati sau sferturi de idei, trecand fara legatura de la una la alta, intorcandu-se – convins ca restul se completeaza in mintea mea. Asa era, invatasem cu timpul sa-i descifrez hieroglifele verbale, prima experienta determinanta parcurgand-o pe vremea cand ii pregateam noaptea, la “Scanteia”, rezumatele stenogramelor de la adunarile judetene, pentru numarul de a doua zi – dupa Congresul al noualea si dupa conflictul cu sovieticii. Stiam ce vrea sa spuna chiar daca, din graba sau oboseala, nu reusea sa inchege decat o propozitiune stalcita si eliptica, la auzul careia altii ar fi ramas interzisi. Elenei Ceausescu i-au trebuit zece ani sa-si convinga sotul ca se poate dispensa de persoana mea – de la momentul cand ea insasi si-a instalat un birou la Comitetul Central, si pana in 1981, cand am plecat cu arme si bagaje in cartierul Militari, la Academia de Studii Social-Politice.

Confidente

Datorita staturii masive si fetei hotarate, de om al actiunii, (Stefan) Andrei parea un interiorizat al calculelor, in timp ce (Cornel) Burtica, edulcorat fizionomic, un baiat sentimental, nevoit sa-si stearga din cand in cand o lacrima ivita la coada ochiului. in realitate era invers. Cornel Burtica avea o gandire geometrica, exprimata in suite de imagini limpezi, incheind orice subiect de o maniera rotunda si definitiva. Capacitatea de a pune ordine in rationamente, eliminand nebuloasele, simplifica in mod fast o existenta prea agitata si disputata de contrarii, cum era a noastra. De aceea, discutiile cu el imi potoleau angoasa si-mi dadeau pentru moment o perspectiva senina, ceea ce nu era putin intr-un program cu cateva depresii zilnice. Calmul lui Burtica se sprijinea pe un optimism nativ, spiritul sau critic fiind dublat de incredintarea ca lucrurile se mai rezolva si de la sine, ca in toate exista un echilibru, ca dupa rau vine bine, ba chiar orice rau e spre bine. Ceva taranesc, valorificat filosofic de o maniera convingatoare. Cred ca in viata ii placea sa schimbe planurile, de aceea accepta fara greutate experiente aflate la antipod, cum erau, de pilda, propaganda si comertul exterior, cultura si functia reprezentativa in strainatate. il aprecia si el pe Ceausescu, si il slujea ferm, dar il si detesta, deceland cu luciditate binele de rau in prestatia lui politica, dispretuindu-l inclusiv pentru alunecarea sub papucul nevestei. Privea cu detasare neajunsurile din domeniul propriu, avand destul sange rece ca sa nu puna la inima, aparandu-si totodata oamenii. invata repede sa inoate in orice apa, fara sa se hazardeze in scufundarea la adancime. Porneam uneori de la sediu seara, tarziu, pe jos, si-i ascultam evocarile din densa lui viata, incarcata de concluzii cu valoare de lectie. Nu in orice ne potriveam, am avut altercatii generate de judecati diferite in munca, si mai ales de conduita, dar nu lasa conflictele sa ia proportii, avea abilitatea concilianta de a depasi impasul.

Fata de el, Ceausescu a fost mai aspru decat fata de Iliescu, de pilda, aducandu-l chiar la linia de pornire, adica la profesie, fara nici un atribut. Ca simplu inginer la Ploiesti, m-a vizitat la Academie auzind ca un profesor l-ar fi atacat intr-o prelegere. Nu era asa, si m-am bucurat sa-l vad echilibrat, calm, nepasator fata de crahul sau social, ca un om ce daduse, in acele conditii, examenul pretentios al intelepciunii. Cunosteam motivele invocate oficial la destituirea lui Burtica. N.C. ii consacrase o sedinta a C.P.Ex. la Snagov, unde Gogu Radulescu si Iosif Banc raportasera despre niste nereguli cu caracter financiar-protocolar, comise in calitate de vicepresedinte al guvernului pentru comertul exterior (dupa ce isi terminase stagiul in propaganda, cultura si presa facut la capriciul cuplului). Cand a avut loc discutia, deja nu mai lucra in centrala, fusese trimis la judet (ca Iliescu dupa prima detronare) in calitate de prim-secretar, pastrandu-i-se si locul in C.P.Ex. Apoi repede a urmat caderea pana la punctul zero.

Nu cumva fusesera si alte mobiluri ale drasticei rostogoliri pe scena politica? in ultimii ani am reflectat la respectiva glisare brusca in neant. Din cate intuiam, genul de “nereguli” incriminate de N.C. – pentru care a fost pedepsit – mai era practicat si de alti inalti functionari insarcinati cu “afaceri”. Mi-au aparut insa in minte cateva confidente facute de Cornel Burtica in legatura cu trecutul cuplului. Cand era consilier la ambasada din Paris, el si sotia indeplineau rolul de amfitrioni ai sotilor Ceausescu, pe atunci cu rangul doi in ierarhie. ii plimbau, ii scoteau seara la localuri, iar doamna Burtica o consilia pe Elena Ceausescu in ale etichetei si modei, orientand-o cum sa para mai aratoasa. Or, cand o femeie o ajuta pe alta, chiar de varsta mai inaintata, in aranjarea parului, sa zicem, intre ele se instaleaza o anumita intimitate. E.C. nu-si punea lacat la gura, ba era din fire sloboda si cam lipsita de discernamant in confesiuni. La randul sau, nici Cornel Burtica n-o fi fost din cale afara de riguros cu secretele altora. Cine stie ce-o fi spus, la urechea vreunui curios?

Un secret paralizant

Mie mi-a dezvaluit, de pilda, un secret care m-a lasat mut, si mi-a luat piuitul cum se spune, facandu-ma sa-l ascult si cu ochii. Era atat de senzational incat m-am straduit sa-l uit pe loc, pentru a nu fi tentat sa-l propag mai departe. Si aproape l-am uitat, pana ce am ajuns la acest paragraf, cand am stat mult in cumpana daca sa-l incredintez sau nu tiparului, dar intrucat apartine celor etern omenesti, si poate arunca o lumina insolita asupra ciudatei relatii dintre cei doi Ceausesti, mi-am luat inima in dinti. Potrivit celor auzite, N.C. nu apucase sa cunoasca femeia in scurta lui tinerete de om liber, iar in inchisoare, printre detinutii politici rigurosi moral, dar nu chiar ascetici, ar fi primit botezul focului in amorul intermasculin. Fara sa vreau am facut legatura cu o interventie a lui N.C. in Secretariat, cu ocazia aprobarii construirii noilor camine studentesti; Ministerul invatamantului propunea cresterea numarului camerelor cu doua paturi, ca un pas inainte pe calea confortului, dar secretarul general s-a opus net, calificand aceasta o grava eroare, statuand ca nici sa nu mai existe in reteaua caminelor camere cu mai putin de trei paturi. I-am inteles logica si am gasit-o intemeiata, dar m-a surprins severitatea iesita din comun a interventiei, probabil spontana, necontrolata.

Dupa aflarea secretului mi-am explicat sententiozitatea lui aspra, aproape imputativa, la adresa pedagogilor tembeli, lipsiti de tact. Senzationalul decurgea din aceasta stare de fapt, probabil nu una de exceptie si nu de natura sa faca obiectul curiozitatii amatorilor de indiscretii. Rezulta insa ca E.C. a fost cea care, la eliberare, cu rabdare, intelegere si tandrete, a reusit sa-l dezbare pe tanarul revolutionar de obiceiul deprins in tenebrele inchisorii, facandu-l sa se intoarca definitiv la deliciile amorului heterosexual. Si, desi emotionanta, originala idila n-ar fi inca suficient de semnificativa in absenta poantei, de un sentimentalism dramatic: N.C. nu s-a mai putut apropia niciodata de alta femeie, in afara ocrotitoarei-mentore de care a devenit dependent. Nu bag mana in foc pentru autenticitatea deplina si totala a acestei versiuni, dar daca macar o parte este valabila, ea poate oferi o explicatie anomaliei “papucului” in matrimoniul unui om atat de impulsiv, autoritar si critic, inclusiv fata de membrii familiei.

* Din volumul Memorii III de Dumitru Popescu, “Cronos autodevorandu-se. Artele in mecenatul etatist”, in pregatire la Editura Curtea veche.