Artisti sunt doar cativa in tara asta

Tenor cu activitate prolifica peste granita, Alexandru Badea a studiat la Academia de Muzica din Bucuresti. Primul contract in afara tarii l-a obtinut in 1993, la Salzburg. Lui i s-a adaugat, ulterior, o serie de colaborari cu mai multe scene de opera importante din Europa. Dar, desi a cantat si canta pe scenele marilor teatre lirice din lume, Alexandru Badea se gandeste ca e timpul sa-si dezvolte activitatea profesionala si in Romania.

– In ce imprejurari ai plecat din tara?
– Un director de teatru din Olanda a organizat o auditie la Conservator. Fiindca i-a placut cum am cantat, mi-a facut o oferta pentru doua serii de spectacole. Asa ca m-am dus in Olanda. Nu mai tin minte exact de ce tocmai atunci m-a sunat un impresar din Austria sa ma intrebe daca nu vreau sa fac o auditie la Salzburg. Pe vremea aceea, eram angajat al Operei din Bucuresti, dar imi luasem concediu fara plata o perioada anume. Insa auditia pe care nu voiam sa o ratez imi solicita o saptamana in plus. Am sunat si i-am rugat pe domnii care erau directori pe atunci sa imi permita sa mai stau. Fiindu-mi insa teama ca vor spune “Tu esti angajatul nostru, nu te lasam!” – am mintit. Am zis ca sunt, in continuare, in Olanda, iar cei de la teatru mai au nevoie de mine inca o saptamana. Adjunctul a reactionat destul de bine: “Nu este nici o problema. Sa ne trimita directorul teatrului un fax in care sa specifice perioada de care mai are nevoie de tine, iar noi o vom aproba”. Nu stiam cum sa dreg busuiocul. I-am sunat pe cei din Olanda si le-am povestit in ce rahat ma bagasem. Secretara, amabila, m-a linistit spunandu-mi ca trimite ea fax la Bucuresti in care scrie tot ce o rog, dar nu mai devreme de “maine dimineata, la ora 11” cand se intoarce directorul, sa poata pune semnatura. A doua zi, inainte de ora 11, am dat telefon in Romania sa intreb daca a ajuns foaia. Ei urma sa-mi spuna “Nu, dom’le, nu a venit nici un fax”. Eu, ca sa trag de timp: “Cum mama ma-sii?! Il mai trimit o data”. De fapt nu plecase nici o hartie. Dar am sunat: “Alo, domnule director? Am vrut sa ma asigur ca a ajuns faxul.” “Da, e in fata mea, dar nu se aproba. Ai trei zile sa te intorci acasa.” M-am pomenit zicand: “Spuneti ca ati primit faxul pe care l-am trimis eu? Considerati ca de ieri nu mai sunt angajatul dumneavoastra.” Si am inchis. Eram in strada. Nu aveam nimic, nici o garantie ca voi obtine un contract, dar norocul mi-a suras. Am plecat la Salzburg, am cantat bine, cu o inconstienta si un tupeu tipice varstei si le-a placut. Aveam 28 de ani.
– Ai cantat alaturi de Ileana Cotrubas, prin 1997. Cum te-ai raportat la ea?
– Din punctul meu de vedere, Cotrubas e una dintre cantaretele care au inteles aproape tot ce se poate din meseria asta. Cantand langa ea, iti vine sa iti iei jucariile – in cazul de fata talentul – si sa te cari. Diferenta e enorma. Eram doar un pusti pus langa Ileana Cotrubas sa cant Liebeslieder-Walzer de Brahms. Unu la mana, fara ea, ar fi fost o partitura care nu era de nasul meu; apoi, fusesem chemat in locul unuia dintre cei mai mari cantareti de lied din lume, Peter Schreier, care se imbolnavise. Habar n-aveam pe cine inlocuiam. Pe Ileana Cotrubas o stiam de cativa ani de la Bruxelles, de la concursul “Reine Elisabeth”. M-a fascinat dintotdeauna; o gaseam si o gasesc, in continuare, dincolo de talentul fabulos pe care il are, o femeie extrem de frumoasa.
– Cum te-ai cunoscut cu Pavarotti?
– Eram la Viena, iar el venise sa cante. Am reusit sa patrund la cabina lui dupa spectacol si m-am prezentat. A fost foarte amabil si i-a zis prietenei sale la vremea aceea – ulterior, sotia lui: “Uite, Nicoleta, Alexandru e tenor. Da-i numarul meu de telefon”. Mi-a zis: “Cand esti in Italia, da un semn de viata”. Si s-a intamplat ca, la o saptamana-doua dupa aceea, fiind la Paris si cantandu-i intr-o auditie directorului revistei L’Opera, care era si presedintele unui festival din sudul Italiei, sa primesc propunerea de a face Lucia di Lamermoor, versiunea franceza, in acest festival care urma sa inceapa peste nici o jumatate de an. Repetitia generala a fost filmata de RAI1, iar inainte de premiera, ca promo, s-a dat la televizor finalul operei, care consta intr-o scena cu tenorul. Pavarotti a vazut treaba asta. Dupa ce s-a terminat contractul cu festivalul, l-am sunat. A doua zi eram la el. Am stat trei zile la Pesaro. Prima intalnire a durat cinci ore. Nu ma lasa sa plec. “Ce, ai vreun program? Stai asa, ca vine pianistul si cantam.” Am cantat si-am tot cantat si ne-a placut. Imi amintesc ca a facut misto de mine cand am ajuns la el. Ma auzise in Lucia. Si cand am stat de vorba afara, in curte, m-a intrebat: “Tu cica faci pe tenorasul?”. I-am zis ca da, incerc si eu. Mi-a zis: “Bine, hai sa vad ce ai in gat”. Am cantat si, dupa vreo doua minute, a cazut pe ganduri si a zis: “Tu nu vrei sa faci pe tenorul. Chiar esti!”. A insemnat foarte mult pentru mine intalnirea cu el. Nu mi-a oferit contracte sau legaturi. Intalnirile nu pentru asta sunt. Domingo, in schimb, chiar mi-a oferit contract.
– La el cum ai ajuns?
– Tot in Viena ne-am intalnit, unde eu urma sa cant Faust. Dupa un spectacol de-al lui, m-am dus sa-l cunosc. Si cand m-am prezentat, mi-a zis: “Stiu de tine, chiar voiam sa vin sa te aud in Faust, dar nu pot, nu am timp, insa vino sa-mi canti tu mie”. El urma sa plece la Salzburg si m-a rugat sa imi gasesc timp sa merg acolo si sa-i cant. Dupa ce i-am cantat, mi-a oferit un contract la Washington cu I Puritani. Da, sunt momente, din acestea, de gratie, pentru care sunt foarte recunoscator.
– Te afli in permanenta pe drumuri. Unde simti ca ti-e casa?
– Fara sa vreau sa para pretentios ceea ce spun, dupa anumite experiente pe care le-am trait mi-am gasit casa in mine. La modul cel mai profund, in carcasa asta pe care o vezi e casa mea. Pot totusi sa spun ca unde ma simt eu acasa, ca adresa, e la Bucuresti, fara doar si poate.
– Vezi o alternativa la viata pe care o duci in prezent?
– Nu. Ceea ce-mi doresc, in completarea vietii mele artistice, e sa incep, la un moment dat, sa am o viata profesionala reala si aici, in Romania.
– De ce nu ai facut acest pas pana acum?
– Aici lucrurile scartaie al naibii. Suntem foarte orgoliosi, avem foarte mult timp de pierdut cu orgolile astea. De parca viata nu s-ar termina niciodata. In Tel Aviv, de pilda, unde moartea pandeste la tot pasul, oamenii inteleg altfel viata si nu pierd atat de mult timp cu desertaciunea asta, ca noi, europenii. Si mai e ceva: in Romania, felul in care se pune problema din punct de vedere organizatoric nu e in regula deloc. Sunt foarte multi bani, dar sunt administrati total nedrept. Refuz sa cred ca o tara care-si permite sa cheltuiasca asemenea sume pe un festival ca “George Enescu” nu gaseste lefuri decente pentru artistii sai. Nu e moral sa platesti multe mii de euro pe seara, iar la Filarmonica “Banatul” din Timisoara salariul unui angajat sa fie 200 de euro. Artistii nu sunt cateva milioane in tara asta. Sunt cativa. Si e jenant, atata vreme cat le dai un contract, sa-i faci sa se simta saraci.
Interviu realizat de Ciprian Marinescu