Arunc-o pe sora-mea din tren!

Primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns acasa a fost sa ma uit in “Patricia Davidson”, biblia mea de cumparaturi online, un cartoi cu sute de site-uri care te trimit la magazine de lenjerie, piele, blanuri, genti, pantofi, cizme, espadrile, ochelari de soare, ceasuri, bijuterii, curele, bratari, bluze, fuste, rochii, cravate, lentile de contact, geluri de dus, farduri, cadouri cat cuprinde. Webul, cel mai minunat loc de cumparaturi! Gasesti de toate, inclusiv sfaturi unde sa te uiti sa afli trendurile, cum sa te decizi ce sa cumperi sau nu, la orice ora din zi si din noapte. Costa mai putin, alegerea e mai larga si mai stai si comod in varful patului, cu laptopul pe genunchi. Deschid unele site-uri dornica sa aflu ce e nou, pe altele din curiozitate, pe altele sa vad daca trimit marfurile si la noi in tara. Peste cele de luxury heels trec in mare graba, nu le deschid, le uit, de ce sa-mi fac rau?

Balerinii mei! Imi deschid laptopul si accesez zeci de site-uri, ma uit cu atentie, mii de modele de pantofi care-mi fura ochii: varfuri ca trecute prin ascutitoare, tocuri subtiri ca betisoarele parfumate, balerini cu bot patrat, sandale cu tocuri imposibile, decolletes cu tocuri de patru-cinci centimetri sau din piele de crocodil, din piele de scrumbie, pantofi retro, deschisi in fata, pantofi de catifea sau matase, de purtat seara, papuci usor inaltati, pantofi cu bareta pe glezna sau cu spatele in forma de T, care fac piciorul sa para mai scurt, pantofi cu imitatii de rubine, tocuri fusiforme sau in spirala, ii ador pe toti! Balerini cum imi doresc exista in cateva locuri, dar nu marimea pe care o caut eu. Vreau balerini de satin crem. N-am noroc!
Nici nu-mi dau seama cand a trecut de miezul noptii, mi se-nchid ochii. Ma culc, e si maine o zi pentru balerini!
Dar nici nu se lumineaza bine de ziua si ma trezeste brusc un gand: daca site-urile in care am intrat au filiale si in America? Acolo nu m-am uitat dupa balerini. Imi iau laptopul in brate si incep sa caut cu infrigurare. Dupa o ora, gasesc ce vreau, exact forma pe care o vreau, exact culoarea si numarul! Imi tremura mainile de emotie. E sapte dimineata. In Estul Americii e de-abia miezul noptii. Calm, calm, calm!
Imi fac o cafea si o beau gandindu-ma cum sa actionez.
Imi fac un plan sa nu-mi pierd balerinii.
O sa-mi pun balerinii pe care mi-i doresc in cosul de cumparaturi al site-ului, dar nu acum, ci mai incolo, cand se face dimineata si in America. Am un coleg cu o bursa la Atlanta. Acum doarme. Dar cand se va face dimineata la el, o sa-l sun sa-i spun ca mi-am cumparat balerinii de la magazinul cutare, care o sa-l anunte sa plateasca o taxa modica de expediere. Banii pentru balerini ii trimit eu online, nici o problema, sunt o minune cumparaturile astea cu carduri. Dar ca sa-mi comand balerinii, trebuie sa mai astept. Nu-i poti tine in cos decat o ora, dupa care trebuie sa aplici, altfel pierzi comanda.
Ard de nerabdare. Imi fac de lucru, trebuie sa treaca orele. Nu-mi trece altceva prin cap decat sa fac clatite. Se umple casa de un miros divin. Pisi se incolaceste intre picioarele mele.
In usa bucatariei apare Yvona, inca somnoroasa.
– Ce-i cu tine, te mariti? ma intreaba.
Hodoronc-tronc!
– Imi cumpar balerini.
– Poftim?
Nu intelege nimic. Nici eu n-as intelege, in locul ei.
O dau la o parte din usa si alerg la computer, ma uit din nou pe site-ul magazinului, balerinii mei sunt inca acolo, n-au disparut. Fac drumurile astea intre bucatarie si dormitor de vreo zece ori intr-o ora. Pisi alearga dupa mine, se asteapta de fiecare data la o surpriza pentru ea.
– Vrei sa-mi spui si mie ce ce-ntampla? insista Yvona.
– Nu ti-am spus? Imi cumpar balerini. Din America. Si-astept sa se faca dimineata, sa-i dau adresa lui Cosmin.
– Esti sigura?
– In viata mea n-am fost mai sigura!
Cand mai e o ora pana sa se lumineze in America, imi arunc balerinii in cos. Ai mei sunt! Il sun pe Cosmin.
– Nu dormi! E o chestiune de viata si de moarte!
Ii spun ce are de facut. E baiat destept, intelege repede. Rasuflu usurata.
S-a facut miezul zilei.
E un weekend minunat! N-am nevoie de nici un Alex!

8.Am dus-o pe Ilona la administratorul casei de copii, un barbat intre doua varste, cu fata brazdata de-o mie de riduri, de parca ar fi stat intreaga viata in bataia vantului. Era atat de incantat ca se ofera cineva sa-i ajute, incat abia isi gasea cuvintele. Induiosator de-a dreptul! I-am lasat sa despice firul in patru sau in cate voiau si-am plecat, incepea alta saptamana grea.
Dupa cateva zile l-am luat pe Matei, operatorul meu preferat, si-am plecat sa filmam povestea casei de copii. Eram foarte hotarata sa facem un reportaj cum nu mai facuseram si, daca-mi ieseau lucrurile, sa incepem chiar o serie de demascari ale revendicarilor frauduloase. Documentarea isi facuse treaba, eram toba de cazuri care de care mai scandaloase.
Administratorul m-a primit cu raceala, era vizibil ca se straduieste sa fie politicos, ii disparuse cu totul zambetul.
– S-a intamplat ceva? l-am intrebat.
Nu mi-a raspuns. Abia cand ma pregateam sa-i pun primele intrebari pentru un scurt interviu si Matei isi instala camera pe trepied, mi-a spus cat de dezamagit era: doamna pe care o adusesem data trecuta se aratase indignata cand auzise ca va trebui sa pledeze gratis pentru casa de copii, care n-are fonduri pentru proces, si plecase trantind usa.
– Stiam cine e dumneaei? Stiam cine e dumneaei? ma tot intreba. Un avocat care i-a aparat pe ala si ala, si mi-a insirat niste nume de care n-am auzit, or fi mari, habar n-am. Cum pot sa-mi inchipui c-o sa se duca ea la tribunal sa pledeze pe gratis? Sa-i rada colegii in nas? Sa-i dea cu tifla? Sa-i iasa vorbe ca e aparatoarea milogilor si sa-si piarda clientela?
Omului ii dadusera lacrimile povestind.
Nu-mi venea sa cred si cateva clipe am ramas fara grai. Sora mea! Imi era rusine, noroc ca nu-i spusesem ca e sora mea!
Am incercat sa-l linistesc pe bietul om, care isi pierduse vizibil sperantele. N-avea nici un act de proprietate si lupta cu o armata de avocati care il amenintau c-o sa-i jumuleasca toti fulgii in proces si-l somau sa predea de buna voie cladirea celui ce se dadea drept mostenitor al indepartatului filantrop. Prin falsuri, fara indoiala. Cine stie ce mita grasa lasase acesta la oamenii judecatoriei ca sa-i accepte pretentiile si sa-nchida ochii, indiferenti ca arunca pe drumuri douazeci si cinci de orfani.
– Nu, l-am intrerupt, asta nu trebuie sa spuneti si n-o s-o dau pe post, s-ar intoarce impotriva voastra. Povestiti-mi doar situatia, ce stiti despre casa asta, povestea ei, povestea ultimilor ani, eu o sa prezint telespectatorilor cazul, nu acuz pe nimeni, e treaba justitiei sa decida cine are dreptate si unde-i adevarul.
– Si cine-o sa va asculte?
– O sa vedem.
Nu mi-a venit sa cred ce bine mi-a iesit! Omul intelesese ce vreau, mi-a spus povestea casei de-o suta de ani, am filmat dormitoare, bucatarie, copii facandu-si temele sau jucandu-se in curtea din spate. Am spus ce stiam in plus: casa sta in calea unui intreprinzator dornic sa ridice alaturi un mall, l-am filmat si pe unul dintre batranii vecini care isi daduse acordul sa vanda si-si strangea lucrurile. Am incheiat cu o urma de patetism: pe copiii acestia cine-i ajuta?
– Nu-i cam mult? m-a intrebat sefa.
– Lasa-l asa, am rugat-o.
N-a fost nici un semn vreo doua zile, de parca nimeni nu urmarise reportajul, ma gandeam c-am dat-o in bara. Imi venea sa plang de ciuda. Cand ma asteptam mai putin, m-a cautat Dana.
– De ce nu vorbesti limpede, mai, fato? m-a luat din scurt. Pentru casa aceea de copii din reportajul de-acum cateva zile ma intrebai cum e legea cu revendicarile?
– Exact.
– Si si-au gasit avocat?
Intrevedeam o speranta. Mi-am zis ca n-are rost sa-i spun de isprava cu Ilona.
– Pana acuma nu…
– Spune-le ca preiau eu cazul. Sau mai bine da-mi adresa exacta si telefonul.
– Vorbesti serios? Eram uluita de un asemenea noroc.
– Imi dai adresa aia sau nu? Ma tii din treaba cu prostii.
Intrasem in zodia buna. Asa ca putea sa sune cat voia telefonul!
– Domnisoara Ileana? Parca recunosteam vocea. Sunt administratorul casei de copii.
– Buna ziua. S-a intamplat ceva?
– S-au intamplat multe. Intai sa va multumesc, n-am crezut ca poate iesi un reportaj atat de bun.
– Nu e meritul meu, l-am intrerupt. E cazul…
– Lasati, ca mai stim si noi. Pentru altceva v-am telefonat. Astazi a venit la mine un domn profesor universitar, nici n-am inteles bine daca mai preda sau este la pensie. Era un domn cu parul alb, ochii albastri ascunsi in spatele unor ochelari cu rama groasa de baga, cum se purtau pe vremuri, cu lavariera. Spunea ca a vazut reportajul, a venit sa ma asigure de sprijinul lui si s-a recomandat.
A urmat o poveste incredibila, usor incalcita. Daca am inteles bine, filantropul care lasase casa statului ca adapost pentru orfani de razboi avusese totusi un frate, care murise in razboiul de intregire. Fratele asta se casatorise chiar inainte sa plece pe front, fara stirea nimanui, cu o fata care traia prin Dorohoi. Aceasta a si nascut un baiat pe care si l-a crescut singura si l-a facut invatator. Invatatorul a avut si el un fiu, profesorul universitar de acum, care traieste de ani buni in Bucuresti si a avut demult ideea sa rascoleasca in arhive dupa arborele familiei. Asa a aflat de filantrop, de testamentul lui si de casa pentru orfani. N-a revendicat-o si n-are de gand s-o faca pentru ca totul trebuie sa ramana cum a fost voia stramosului.
De buna seama, eram intr-un basm! Nu stiam ce sa spun.
– Domnisoara Ileana, mai sunteti pe fir? Profesorul are acte din care reiese ca bunicul lui era fratele de care va spuneam, va dati seama? Si oricine mai vrea sa puna mana pe casa e un impostor, va dati seama?
Cred ca-mi dadeam. Situatia se lumina. I-am spus ca o sa-l caute un alt avocat si i-am urat succes.
– Tot ca data trecuta? m-a intrebat, timid.
– Stai linistit, o sa vezi. N-avea cum sa vada ca rosisem.

Din volumul in pregatire la Editura Cartea Romaneasca