Arunc-o pe sora-mea din tren!

Episodul 13

  20. Norocul meu a fost ca pe Alex il apucase dorul, sunt convinsa de asta. Ma sunase toata dupa-amiaza, dar hotarasem ca o jumatate de zi macar sa ma rup de lume. N-am raspuns nimanui, nici macar nu m-am uitat cine suna, putea sa fie si patronul trustului! N-avea de gand sa vina la mine, voia doar sa ma auda. Dar tacerea mea l-a ingrijorat, apoi l-a speriat, a urcat intr-un taxi si m-a cautat acasa. A ajuns cu un minut dupa mine. Cand eu urcam, el intra pe usa blocului. Asta da, bafta, ca-n filme. M-a auzit urland dupa ajutor. A urcat cate trei trepte deodata, strigandu-mi numele. Asta l-a facut pe agresor sa se opreasca din lovituri, sa tasnesca spre iesire, s-au ciocnit la jumatatea drumului, fiecare i-a dat pumni celuilalt, dar Alex al meu nu se obisnuise inca cu intunericul si l-a scapat, a reusit doar sa-i smulga sapca, aflata acum la politie. Sunt convinsa ca sepci dintr-alea gasesti pe toate drumurile, n-ai cum sa identifici pe nimeni dupa ea. M-a dibuit lesinata mai mult pe pipaite, era prea intuneric. Si-a scos mobilul si-a sunat dupa Salvare. In zece minute, un noroc chior, ma coborau cu targa. Nu-mi revenisem, mi-am revenit doar in drum spre spital. Au constatat ca aveam o coasta fisurata, un hematom enorm in dreptul ochiului stang, barbia tumefiata si gura plina de sange. Buzele aproape ca mi se zdrentuisera intre pumn si dinti. Si eram teribil de speriata, tremuram ca varga. Mi-au dat niste sedative si probabil ca mi-au facut si alte lucruri care se fac la traumatizati de felul acesta, nu mai tin minte. Eu nu ma gandeam decat la umbra care-mi sarise in spate si care in mod sigur fusese trimisa de cineva. Alex al meu a insistat sa ramana cu mine si nu stiu cum se face ca l-au lasat. Cand mi-am revenit putin, sedea pe un scaun langa patul meu si ma tinea de mana. I-am zambit. – Daca nu erai… am soptit. – Ce-aveai in pachetele alea de te-a urmarit? ma intreba. – Niste genti… – Genti? Sa te omoare si mai bine nu pentru niste genti? De fapt, in ziua de azi te omoara pentru orice, a continuat, mai mult pentru sine. E destul sa ma uit la stirile de la televiziunea ta. Am dat din cap energic si-am simtit ca mi se clatina creierii si-mi ies prin ochi de durere. – Nu te mai misca! a strigat. Vrei sa chem sora? – Nu. N-o sa ma mai misc. Ma amuza cu grija lui. Nu mi l-am imaginat niciodata ingrijind pe cineva. Dar am mai spus-o, nu mi l-am imaginat in multe feluri, stiu prea putine despre el. – Am vrut sa spun ca ma urmarea pe mine, am soptit. – Un obsedat? – Poate o fi fost si obsedat. Daca voia gentile mi le smulgea si-o tulea. – Asa-i. – Nu. A fost trimis sa ma sperie. Sunt convinsa de asta. Sa-mi dea o lectie. – Iar faci scenarii? – Nu esti la curent cu nimic? – Trebuie sa stiu ceva ce-mi scapa? N-am citit un ziar de-o saptamana, n-am deschis un televizor sau un radio, vopsesc casa de dimineata pana seara. Mi se inchideau ochii, incepeam sa-l vad in ceata, limba imi era grea. – O sa-ti spun mai incolo, am zis, acum n-am putere. Lasa-ma sa dorm. Era ziua cand m-am trezit. Doctorul de garda m-a mai examinat odata, si-a cerut scuze ca ma va mai tine o zi, abia acum a constatat ca am o usoara fractura la un picior, dar sa nu ma-ngrijorez, nu-i mare lucru, asta se va vindeca cel mai repede. Mai rau era cu ochiul. O sa-mi puna piciorul in ghips si intr-o zi, doua o sterg acasa, in cateva saptamani voi fi ca noua. Am inceput sa plang. – Se poate? Se poate? zicea. O ziarista atat de cunoscuta? M-a bufnit rasul, auzi la el, o ziarista cunoscuta! Am inceput sa plang si mai tare. Mi-a mangaiat fruntea si-a trimis o sora sa-mi faca o injectie. Restul a fost cum a spus doctorul ca va fi. Mi-au pus piciorul in ghips pana la genunchi, un corset in jurul toracelui, cu care abia de respiram, mi-au bandajat ochiul, ca aratam ca un pirat, si mi-au pansat buzele care se umflasera de parca-mi pusesem silicoane. Yvona a venit cand ma aduceau in salon. Era speriata si voia sa stie daca sa insiste la politie sa gaseasca agresorul. – Insista, i-am spus. Dar n-or sa-l gaseasca. Sigur e unul cu experienta, platit sa ma sperie bine, nu sa ma omoare. Sa ma-nvat minte sa-mi mai bag nasul in treburile altora. Daca voia sa ma omoare, ii era foarte simplu. Poate e unul pe care-l si stiu de om linistit. – Aiurezi! – Vrei sa cercetez povestea cand ies de aici? – Las-o moarta, te mai alegi c-un cutit in spate! – Iti spun eu, am fost avertizata. – Tu vorbesti serios? – O sa-ti povestesc. Cum a intrat, Matei s-a repezit sa ma pupe si sa ma-ntrebe: – Micuto, cu cine sa ma bat, sa-l invat minte? – Nu ma face sa rad! l-am rugat, ma strange corsetul asta de-mi ies ochii din cap. – Pai, sa-l caut si sa-i punem si lui unul. – De acord, cauta-l. Alex a venit in fiecare zi sa ma vada, teribil ma mai induiosa. Trebuia sa insist sa plece. – Nu vrei sa-ti termini odata casa aia? strigam la el. In ultima zi inainte sa plec acasa a venit si Ilona. Nu stiu cum aflase. Era si Alex al meu de fata. I l-am prezentat. – N-am stiut ca ai o sora. – N-am stiut ca ai un iubit atat de chipes. Au plecat impreuna. A doua zi am iesit din spital.   21. Vreau-nu vreau, trebuie sa stau in          convalescenta. M-am odihnit o zi, doua. Pe urma am inceput sa turbez. Citesc. Am o gramada de carti despre care am auzit ca sunt bune, n-am deschis una de milioane de luni. Dar ma dor ochii. Yvona trece pe la mine si-mi aduce ziare. Nu e mai nimic interesant in ele, aceleasi povesti plicticoase in care ma implicam si eu, aceleasi scandaluri politice in care toti se acuza reciproc si nimeni nu face treaba. De la distanta, pare un circ incredibil. Probabil si de aproape. Despre cazul care ma intereseaza nu mai apare nicio informatie nicaieri, e-ngropat, mort, nu mai exista. Ceva trebuie ca se intampla in tacerea asta. Am o gramada de DVD-uri cu filme, dar n-am chef de filme. Noroc ca am si CD-uri cu muzica, cumparate de ici-colo, toata ziua ascult muzica. As face bine sa-mi pun ordine in hartii. Poate ma apuc de scris. As face bine sa-mi pun ordine in ganduri. Nu mai sunase demult, in sfarsit ma trezeste telefonul. – Cum te simti, fata tatii? Doamne, in sfarsit o voce pe care vreau s-o aud! – Ce faci, tata scump? – Lasa-ma pe mine, cu batranetile. Zi-mi cum te simti. I-am povestit pe scurt, sa auda chiar din gura mea, ce mi s-a intamplat, ce-au zis doctorii, cat am stat acolo, cum ma simt, cum totul e perfect, cat de mult ma plictisesc si abia astept sa ma-ntorc la lucru. Nu i-am zis nimic de banuielile mele. Nici de Ilona. Ofteaza. – Daca sedeai mai departe acasa, nu ti se intampla asta… – Sper ca nu te simti vinovat, tata scump! Intr-o buna zi tot trebuia sa-mi iau zborul. Nu stii ca asta e soarta copiilor, sa-si lase parintii si sa plece la casa lor? – Numai dupa ce-si fac un cuib al lor. – Mi-am facut un cuib al meu, tata. – Lasa, intelegi tu ce vreau sa spun… – O sa trec sa te vad de indata ce-or sa-mi scoata ghipsul. – Treci cand poti, fata tatii, sanatoasa sa fii. Scurt, concis, la obiect. Nici nu inchide bine si cineva suna la usa. Detest vizitele neanuntate, dar ma hotarasc sa deschid, cine stie ca sunt acasa mai stie ca n-am cum sa plec. E Alex al meu. El chiar poate trece cand are chef. – Buna, frumoaso! Am fost cu unul dintre muncitori sa cumpar materiale si nu mi-am luat telefonul cu mine. Daca tot eram in apropiere, l-am lasat sa mearga singur acasa cu cumparaturile si am urcat sa te vad. – Cate explicatii! Sunt onorata, am zis, razand. – Puteai sa dormi, sa stai de vorba cu cineva, sa n-ai chef de vizite, sa n-ai chef de mine… – De tine am chef oricand! – Nu ma ispiti! Cum te simti? – Bine. Excelent. Turbez. M-am plictisit sa tot stau. – N-am replica. Oricat s-ar grabi, il invit sa ramana cat ii fac o cafea, pe care n-o refuza. In timp ce urmaresc cum fierbe apa si amestec cafeaua, ma gandesc ca sunt prima oara, dupa mai bine de un an, cu Alex al meu singura in casa. Imi amintesc de ultima noapte pe care si-a petrecut-o la mine, cu mine, inainte sa-si ia lumea in cap. Brusc, simt un fior si incep sa-mi tremure mainile de emotie. Imi dau seama ca-l doresc ingrozitor de mult, cum nu mi se intampla nici pe vremea aceea. – Cu cat e mai mare sora ta decat tine? ma intreaba. Cat pe ce sa dau cafeaua in foc de surpriza. – Cinci ani. De ce? – Nu arata deloc. Dar nu e atat de frumoasa ca tine. Ce ma surprinde, e ca nu semanati deloc. Sa-i spun, sa nu-i spun? De ce l-ar interesa? – Suntem surori vitrege. – Aha, spune, sorbind din cafeaua aburinda. – Vorbeste foarte mult, nu ca tine. – Daca-i avocat… – Si pare ca stie ce vrea. E convinsa ca jumatate din colegii ei sunt niste idioti si si-a propus sa sara peste ei… – Ti-a spus ea toate astea? Nu ma mira ca i le-a spus, era in stilul ei. Dar cand? Asta trebuia sa-l intreb! – Cand am plecat de la tine de la spital. Nu i-a tacut gura. Si m-a mai sunat de cateva ori. Sora mea l-a sunat! Pe Alex al meu! Inseamna ca el i-a dat numarul de telefon sau ea i l-a cerut, n-are importanta. Ea putea sa spuna ca ii trebuie ca sa aiba cu cine discuta in legatura cu mine, o vad in stare de orice, n-o putea refuza. Dar cu Alex al meu!? Rezist tentatiei de-a fi ursuza si intoarsa pe dos. Il expediez repede, sa-mi pun gandurile in ordine.   Din volumul in pregatire la Editura Cartea Romaneasca