Asaltul cărților electronice/ de Stelian Țurlea

Între știrile ciudate – dacă nu chiar trăsnite – ale anului care tocmai s-a încheiat s-a aflat, după mine, și aceea care anunța că un politican american lansa o campanie împotriva cărții tipărite, pe motiv că multiplicarea cărților distruge pădurile. În loc de carte tipărită, congresmanul propunea trecerea definitivă și totală la e-book-uri, la cartea electronică.

Sper să nu se întâmple curând, sper ca îndemnul să nu fie urmat sau, dacă se întâmplă asta, procesul să fie cât mai îndelungat și cât mai lent, pentru că nimic, absolut nimic din cultură nu se compară cu cartea. Aș putea vorbi la nesfârșit și scrie (chiar online!) – și mulți alții ar reuși s-o facă și mai convingător – despre plăcerea de a ține obiectul numit carte în mână, de a simți concretețea hârtiei, de a mirosi cernelurile tipografice, de a-mi bucura ochii cu desenul copertelor și așa mai departe.

Dar sunt conștient că e-book-ul sau cartea electronică, un termen cu care va trebui să ne obișnuim, se va impune curând, așa cum peste noapte telefoanele mobile au invadat lumea și au supus-o, cum plasmele au înlocuit televizoarele de acum câteva decenii. Sunt conștient că progresul n-are limite.

Chiar și numai ce s-a petrecut în timpul vieții mele mă umple de uimire și admirație. Când eram copil ascultam teatru radiofonic la un aparat cu lămpi, de dinainte de război, și uneori câte un disc de ebonită la patefonul bunicilor, cu pâlnie. Scriam cu tocul, înmuindu-mi penița în călimară, sau cu creionul. Au apărut apoi magnetofonul, discul de vinil, pixul, televiziunea alb-negru și mai târziu cea color. După o vreme s-au născut, în avalanșă, casetofonul, CD-ul, pagerul, telefonul mobil, computerul, laptopul, videoconferințele, plasmele, internetul, webul și toate trucurile de care astăzi nu ne putem despărți și ni se par că există de când lumea.

Puțini știu că un e-book este un fișier, adică un PDF, o carte paginată, eliberat de constrângerile paginației. Ca să citești acest fișier, ai nevoie de un aparat special, care se numește e-reader. (Nu va mirați, anglicismele sau barbarismele înfloresc în proporție geometrică. Aparatului acestuia i s-ar fi putut spune, mai omenește, cititor electronic sau lector electronic sau e-cititor). Mai înainte de e-reader a fost cerneala electronică, e-ink, cea care dă micului ecran o luminozitate ce nu obosește ochii, asemănătoare hârtiei.

Un e-book ar trebui să fie foarte ieftin – la noi pare să fie, în străinătate e mai scump, culmea, decât cartea obișnuită. Într-un e-reader poți stoca zeci de mii de e-bookuri, în care poți intra oricând, aparatul permițând căutarea, notarea “pe margine” fără să strici “cartea”, sau “updatarea” cărții cu o nouă ediție, cu corecturi făcute între timp. Au apărut și primele e-readere românești, Evobook, fabricate de Evolio. Toate acestea le-am aflat, cu multă surprindere și ceva neîncredere acum mai puțin de o lună, de la Paul Balogh, directorul lui Humanitas Digital, la lansarea primelor douăzeci de cărți electronice ale acestei edituri. Firește, în entuziasmul lansării, tânărul Balogh a oferit cu mult mai multe informații, pe unele le-am uitat sau poate nu mi s-au părut importante, mintea oricum mi se încâlcise între zeci și zeci de termeni aparent barbari pentru mine (iPad, iPod, iTunes și alții pe care nu i-am reținut).

Ce mi s-a părut extrem de important pentru a scrie aceste rânduri este că sub ochii noștri, în timpul nostru, cartea trece prin noi transformări care mă aruncă pe gânduri. Au viitor cărțile electronice în România? Probabil că da, piața de acest gen este foarte dinamică, mai ales pentru generația tânără și mai ales dacă nu vom dori trecerea radicală, peste noapte. Va dispărea obiectul carte tradițională? Sunt convins că nu, nu doar pentru că există destui nostalgici, ci și pentru că, măcar din punct de vedere estetic, cartea tradițională rămâne un obiect fără pereche. Se vor schimba probabil obiceiurile de lectură, vor apărea alte genuri de cărți, vor exista discuții nesfârșite în continuare privind suportul de stocare, formatul de distribuție, prețurile și drepturile de autor. Dacă nivelul pirateriei va fi redus, pentru că în mod sigur nu va fi eliminat, și dacă cititoarele electronice se vor impune, înmulți și găsi în orice librărie (fără ele avantajele cărții electronice nemaifiind perceptibile), industria cărții electronice are șanse să se impună.

Cartea clasică și cartea electronică pot însă coexista și probabil o vor face multă vreme. Asupra avantajelor vreuneia nu mă pronunț, eu unul sunt definitiv un nostalgic și n-am să renunț niciodată la cartea tipărită. Mă abțin să spun mai mult. Cândva scriam cu creionul, apoi la mașina de scris, iar acum numai la computer – și asta în câteva zeci de ani. Poate o să încerc într-o zi și cartea electronică. E posibil ca aceste “beneficii ale tehnicii” să ne subjuge. Tehnica merge după regulile ei, nu pare a ține seama de dorințele oamenilor. Fiecare este propriul stăpân. Cartea electronică, după cum spunea entuziastul Balogh, nu e decât o altă ramură, digitală, a marelui copac al cărților.

STELIAN ȚURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976), la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă la revista “Lumea”, a condus, după 1989, revistele “Lumea”, “Zig-Zag”, apoi ziarul “Meridian”, după care a lucrat în televiziune, ca șef al departamentului de știri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este și editor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zece cărți de publicistică, zece romane, opt cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România (AER) pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociației Scriitorilor din București (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.