Asasinarea lui Kennedy/ de Stelian Țurlea

Anul trecut am fost întrebat de un tânăr ziarist care aflase cât de mult m-a preocupat destinul președintelui american John F. Kennedy cum se explică pasiunea americanilor pentru acest președinte înlăturat atât de brutal printr-un asasinat, la 22 noiembrie 1963, după o mie de zile de mandat. De atunci a apărut și în traducere românească această carte pe care o recomand oricui vrea să înțeleagă, fără multe detalii și sofisticării, fenomenul – din păcate, traducerea e plină de expresii greu de înțeles și de erori, ca și cum editura n-ar fi avut un redactor care să le elimine. O carte care a apărut în original în 2012, prin urmare se presupune că beneficiază de tot ce s-a scris despre asasinat până în acel moment. Autorii sunt doi ziariști care, deși cred în teoria conspirației, adoptă varianta că Lee Harvey Oswald este asasinul președintelui și ca atare urmăresc în paralel viețile celor doi protagoniști. Iar portretul lui Kennedy este remarcabil.

Am fost surprins să descopăr la cei doi autori o constatare pe care o făcusem și eu într-o carte despre Kennedy încă din 1982: memoria afectivă. „Majoritatea americanilor născuți înainte de 1953 își amintesc exact unde se aflau când au auzit știrea că JFK fusese asasinat. Zilele de după acea groaznică vineri au fost pline de tristețe și confuzie.” La fel, și paralele uimitoare făcute cu asasinarea lui Abraham Lincoln, petrecută cu o sută de ani mai înainte: Lincoln a fost ales pentru prima oară în 1860, Kennedy în 1960; amândoi au fost asasinați într-o vineri, de față cu soțiile lor; succesorii lor au fost ambii sudiți cu numele de Johnson și foști senatori; Andrew Johnson s-a născut în 1808, Lyndon Johnson în 1908; Lincoln a fost ales în Congres în 1846, iar Kennedy, în Senat, în 1946; ambilor le-au murit copii când erau în funcție; Booth, ucigașul lui Lincoln, a fugit de la teatru  și a fost omorât într-un depozit, pe când Oswald, asasinul lui Kennedy, a tras dintr-un depozit și s-a refugiat într-un teatru (cinematograf).

Tânărului președinte de numai 43 de ani i se face un portret de reținut: „un om entuziast și ușor de simpatizat.” Nu toată lumea îl iubea. A câștigat votul popular în defavoarea lui Nixon la o diferență foarte mică. La 43 de ani emana îndrăzneală și vigoare. La inaugurare, pe un ger cumplit, nu poartă palton, joben, fular sau mănuși. Era cel mai tânăr președinte al Statelor Unite ales vreodată care uimea auditoriul cu fraze neconvenționale: „Nu vă întrebați ce face țara pentru voi, ci ce puteți să faceți voi pentru țară.” Era capabil să parcurgă 1.200 de cuvinte la fiecare 60 de secunde. Termină de citit ziarele dimineața în pat în cincisprezece minute. Are 80 de kg, mănâncă același mic dejun aproape în fiecare zi. Doarme 45 de minute la prânz. Înoată zilnic în piscina Casei Albe, uneori de mai multe ori pe zi, de obicei gol. Preferă filmele. Își schimbă des hainele. Are un apetit sexual nepotolit – un număr enorm de prostituate, femei mondene, starlete și stewardese trec prin patul lui, deși își iubește nevasta. Inclusiv Judith Campbell, iubita lui Sam Giancana, fapt care îi creează probleme. Sau celebra Marilyn Monroe, care îi cântă la o sindrofie, într-o rochie mulată, „La mulți ani, domnule Președinte!” „Sexul era călcâiul lui Ahile pentru Kennedy.” Dar „corpul de presă de la Casa Albă se face că nu vede nimic. Viața particulară a președintelui nu e treaba lor sau a publicului. Niciun cuvânt despre infidelitățile bănuite nu este tipărit sau difuzat.” În câteva decenii lucrurile s-au schimbat radical sub acest aspect. J.F.K. combină disciplina cu o puternică etică a muncii, cunoștinșe, curaj și compasiune.

La scurt timp după ce a devenit președinte, au început crizele – prima criză cubaneză, în aprilie 1961, a doua, a rachetelor trimise de sovietici în Cuba, un an și ceva mai târziu. Kennedy trece peste ele, iar după a doua dobândește o mare popularitate. Este cel mai popular președinte din istoria Americii moderne, cu o cotă medie de 70 la sută. Chiar dacă nu toată lumea îl iubește. „Sudul profund votase pentru Kennedy, dar mai erau grupuri de militanți în care furia persista împotriva primului președinte romano-catolic, a dorinței sale de a aduce egalitate rasială și a ceea ce unii considerau tendințele lui comuniste.” Călătorește în Euorpa, unde are același succes. La Berlin obține ovațiile germanilor declarând „Sunt un berlinez”.  Marele președinte francez Charles De Gaulle se confruntă, pentru prima oară, „cu un lider occidnetal ale cărui idei asupra viitorului sunt la fel de clare ca și ale lui, a cărui încredere în victoria finală a ideilor sale e la fel de mare și care, până la urmă, vorbește în numele celei mai puterncie națiuni din comunitatea internațională.” În Irlanda, Kennedy vorbește despre încrederea în visul american. Președintele american a devenit un lider mondial.

În multe locuri e însoțit de Jackie, adorabila sa soție – strălucirea, bunul gust și frumusețea ei au vrăjit America și lumea.

Bill O’Reilly & Martin Dugard – Asasinatul lui Kennedy. Sfârșitul unui vis, Editura RAO