Asasinul din vis

Keanu s-a-ngrasat. Marisa a-mbatranit. Numai James Spader e pe zi ce trece mai fain – doar ca s-a intamplat ceva straniu cu ochii lui, parca si-a pus lentile de contact negre si acum seamana cu extraterestrii din “X-Files”.

Ce mai aflam din acest film? Ca Chicago arata grozav by night si ca-l strabat niste trenuri urbane suspendate strasnic de fotogenice. Ca regizorul a vazut (si conspectat) “Seven”, “Teoria conspiratiei”, “Fight Club”, “Tacerea mieilor”, plus sute – poate mii – de videoclipuri muzicale (din astea a si realizat el insusi o gramada, inclusiv pentru formatia lui Keanu, “Dogstar”).

Ceea ce ar explica de ce a acceptat una dintre cele mai bine cotate vedete americane (remember “Matrix”) sa joace un rol inconsistent, pe langa ca e negativ, intr-un thriller al carui scenariu contine un singur artificiu interesant: cursa contra cronometru in cautarea viitoarelor victime.

Daca fostul agent FBI cu migrene si remuscari, odata aflat in posesia fotografiei trimise prin FedEx – 2000 a fost un an bun pentru aceasta companie -, reuseste s-o identifice pana-n ora 21.00, cu atat mai bine pentru ea.

Daca nu, asasinul extrem de real o va strangula cu o coarda de pian si apoi va furniza prin telefon niste predici nesarate despre invizibilele si fatidicele conexiuni care leaga destinul hotilor de cel al vardistilor.

Oricum, o bila alba pentru curajoasa optiune de a ne scuti de explicatii asupra traumelor din copilarie si motivatiilor psihanalitice ale killer-ului.

The Watcher. SUA, 2000. R: Joe Charbanic. Cu: James Spader, Keanu Reeves, Marisa Tomei.

Semn de viata

Pe linia melodramelor care nu iarta nici o batista (vezi “Casablanca”, “Strada Hanovra”) e pus din nou pe tapet anticul conflict intre dragoste si datorie. Aici: ea are un sot rapit, el e angajat sa-l salveze/rascumpere, ea si el se indragostesc inevitabil, dar sotul se incapataneaza sa ramana in viata si le strica toate socotelile.

Russell n-are mare lucru de facut decat sa-si spuna replicile cu glasul acela vibrant si stapanit care-ti dubleaza instantaneu nivelul adrenalinei din sange; Meg Ryan, desi bine aleasa pentru rol, pare usor depasita de situatie – in schimb David Morse (interpretul sotului ostatic) justifica pe deplin promovarea de la personaje secundare la protagonist.

Dupa modelul “Cleopatrei”, care lansa legendarul cuplu Richard Burton – Elizabeth Taylor acum patru decenii, “Proof of Life” a insemnat inceputul idilei (reale) dintre Crowe si Ryan, marcand totodata destramarea mariajului acesteia din urma si imbufnarea spectatorilor americani, care o declarasera pe Meg un fel de zanisoara ce n-are voie sa calce stramb nici macar pentru superbii ochi ai Gladiatorului.

In acest context, devine interesanta optiunea regizorului Taylor Hackford care, desi a filmat scene fierbinti cu cele doua vedete, a decis sa nu le includa in varianta finala a filmului.

Asa ca publicul, bine instruit de presa specializata in barfe si cancanuri, e tinut in suspans dar nu primeste decat sugestii vizuale, gesturi neduse pana la capat, schimburi de priviri, situatii ambigue.

Solutie pe care o salut ca fiind remarcabila in peisajul cinematografiei industriale americane – insa ma intreb: daca n-ar fi fost tensiunea creata de binecunoscuta poveste amoroasa din realitate, ar mai fi avut vreun producator curajul sa dea drumul produsului pe piata asa, neexplicitat?

Proof of Life. SUA, 2000. R: Taylor Hackford. Cu: Russell Crowe, Meg Ryan, David Morse, David Caruso.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar