Asteptand proiectilul

Printre atatia copii “fierti in mamaliga”, printre tineri prozatori furiosi, cinici, dezabuzati, de veghe-n lanul de canabis, privind la gasti cu manie, printre hauri, rockuri si bagauri, e de la sine inteles ca tancul lui Horia Patrascu face figura de dihanie antediluviana. Si totusi, cat de reconfortanta, cat de supla, de miezoasa si delectabila!

Cam nedreapta situarea lui Horia Patrascu la bursa literara. Daca pentru generatia Ioanei Baetica si a Ioanei Bradea presupun ca numele lui Horia Patrascu nu exista, in schimb pentru generatia lui Cartarescu, Stelian Tanase si Ioan Grosan numele sau este legat cu o exclusivitate aproape dureroasa de scenariul la Reconstituirea, fulminantul film regizat de Lucian Pintilie in 1970. Lucru drept, desigur, dar numai pana la un punct. Anume acolo unde incepe, cu doua maini, sa falfaie nedreptatea. O data pentru ca Reconstituirea a ramas aproape suta% in blazonul lui Lucian Pintilie, cu toate ca scenariul reprezentase mult mai mult decat traditionalul “suport regizoral”. A doua, fiindca Horia Patrascu, dincolo de destinul irecuperabil fisurat si otravit la numai treizeci de ani, si-a vazut, rand pe rand, productiile strivite de enormele asteptari fatalmente generate de “mitul fondator” al carierei sale. (Altminteri, Patrascu – nascut in 1938 la Caransebes a debutat in 1956 in Viata Romaneasca, prezentat de Al. Oprea, iar editorial in 1964, cu povestirile din Intunericul si profesoara). Oricate reusite ulterioare vor fi insemnat romanul Cabana, 1983, ori prozele din Petrecerea, 1982, si Pentru un calator cu trenul, 1986, oricate eforturi va fi facut critica literara pentru a-l resitua pe autor (“este indiscutabil ca Horia Patrascu are simtul tragicului si stie sa-l descopere in banalitatile cotidianului” concluziona Eugen Simion in 1986) fapt este ca romancierul atat de impetuos impus abia mai rasufla sub eticheta de fost reporter si cronicar de film la Flacara…

Falsa vinovatie, speculata dramatic, in registrul farsei, inocenta juvenila a radicalismului (deturnat sacrificial-absurd) si conditia existentei ca revelatie prin victimizare par a fi temele centrale in scrisul lui Horia Patrascu. Un scris care cultiva ambiguitatea, parabolicul stupefiant, sugestiile multiple din jocul ironiei cu tragismul, al burlescului cu situatia fara iesire, avand o priza la real care-l recomanda drept bun, generos parinte pentru scrisul de azi al lui Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Catalin Mihuleac, Radu Paraschivescu & Co.

Tancul este o parabola nastrusnica, o feerie stranie, dureros acaparanta si, cum sa-i zic, bezmetic-suprarealista a Romaniei in NATO. Lumea lui Pacala si Tandala, atata vreme inghesuita-n turbinca lui Ivan, acolo unde numai guleaiul si oblovismul pot intrece prostia agresiva, lumea satului (atentie) Paltinis din comuna Paltin, “la o aruncatura de bat de Bucuresti”, aceasta lume, deci, se trezeste intr-o buna dimineata cu ditamai tancul in curtea carciumei lui Lae, centrul comunitatii, vezi bine. Meraviglia? Inchipuiti-va urmatorul amestec: senzatia lui Gregor Samsa fata de starea kaftiana de gandac, plus turbionul provocat de venirea Revizorului gogolian si reaparitia piticului de gradina in viata tatalui junei fabuloase pe nume Amelie,- si veti ghici gustul acestei glume cvasi-sinistre ce reia oarecum parodic motivul OZN-ului aterizat pe toloaca din literatura de odinioara a revistelor tip Krokodil. Savuroasa reactie in lant, in numele stravechii morale a fabulei romanesti: Mare-i gradina lui Dumnezeu. Tancul joaca rolul pomului cunoasterii si pacatului. (Asta, dupa ce se vede c-a spulberat coloana mitica a comunei: stejarul lui Boieru, axis-ul acestei lumi de burlesca randuiala). Lae si Despina compun cuplul “adamic” de la inocenta si ispitire pana la revelarea reciproca, extaz erotic si extinctie. Iar in grotesca gradina edenic-mioritica, unde tocmai acum se fac pregatiri de nunta, apar personajele oglinda si marionetele. Sergentul de politie Apavaloaiei (“incepu sa izbeasca la nimereala cu varful pantofilor senilele tancului: fir-ati ai dracului de teroristi!”), parintele Petrian (“se boteaza robul lui Dumnezeu…aaa…da’ cum l-ati botezat pe fecior, Aculine?… RAMBO parinte…”), namila sexagenara Trandafir Busuioc, “omul care aduce buteliile” (“ma doare-n pix de bonurile primariei…va-n tanc sa va fut”), primarul Ilie Toader, generalul Bolboceanu, omul cu elicopterul si viloaia, apoi profesorul Olaru (“comunismul reprezinta esecul unei sperante”), cal care recita cu foc “Romanie, Romanie/ Draga-mi esti tu mie/ Futu-te-n campie”- si, in fine, realizati din plin, tiganii Blazius si Barosanul, pe post de gropari/bufoni shakespearieni (“ia mai da-l in mortii ma-sii de mort!”).

Chiolhanul final, urmat de apocalipsa feerica, spulberarea cimitirului sub proiectil si caderea-n abis, intr-o ambiguitate frisonanta, transforma ludicul dens glazurat al parabolei nationale cu arome de Tiganiada intr-un posibil cosmar. Oare sa legam “figura” tancului NATO de tema eminesciana a lui “si cum vin cu drum de fier, toate pasarile pier”? Cuminte, autorul alege sa taca melancolic si ne lasa pe cont propriu sa ne inchipuim de-a binelea epilogul.

*) Horia Patrascu, Tancul, Editura Allfa, 213 pag.