atefan Aug. Doinas: Nu sunt dotat pentru aventurile inconstientului

Dupa ce am iesit din temnita, am stiut ca nu voi mai fi ca inainte. De aici, compromisurile pe care le-am facut pretandu-ma la subproductii literare de care acum mi-e rusine.

A-i vedea azi pe lacheii de atunci ai regimului cum domina viata culturala si politica a tarii, a-i asculta cum ne dau lectii de democratie, a-i admira in postura lor de beneficiari ai capitalismului pe care-l denigrau candva – iata ceea ce ma oripileaza peste masura. Uite ca – fara sa vreau am facut cea mai tainica confesiune a mea!

Pot sa afirm cu tarie ca oniricul m-a lasat intotdeauna indiferent si ca n-a jucat nici un rol in toata creatia mea. N-am avut, in aceasta privinta, nici o experienta aparte. Fara indoiala, am visat si eu ca tot omul; dar ceea ce as putea numi viata onirica n-a influentat in nici un fel ceea ce am scris.

De altfel, fata de onirism, ca orientare literara, am avut intotdeauna o mefienta speciala, similara cu cea pe care am avut-o sub influenta criticii lui G. Calinescu, fara indoiala – fata de suprarealism. In Principii de Estetica, marele critic care a constituit un imens indreptar in cunoasterea poeziei sustinea ca scriitorul suprarealist, care recomanda dicteul automat ca metoda de creatie, este asemenea omului pe care intrebandu-l: Dormi?, ti-ar raspunde: Da

Singurul meu interes fata de visuri a fost atunci cand am auzit-o pe sotia mea povestindu-mi cateva din ele: mi s-au parut extraordinare! Cu atat mai mult, cu cat sotia mea visa in culori. La un moment dat, chiar am vrut sa le retin si sa public o carte intitulata Visurile sotiei mele. Apoi, nu stiu de ce, am renuntat.

Singurele momente pe care as putea sa le compar cu un fel de acces la universul oniric sunt doua – petrecute in celula, pe timpul detentiunii mele.

Unul mi-a prilejuit, in cursul unei nopti de completa insomnie, elaborarea unui sistem de estetica, impecabil: mi se parea teribil de bine articulat si deosebit de interesant.

Bineinteles, cand m-am trezit, nu mi-am amintit absolut nimic. Al doilea moment, petrecut tot in inchisoare, este simplu: m-am culcat facand versuri si, dupa o clipa, m-am trezit: era dimineata. Nici o impresie de trecere a timpului, nici o intrerupere a indeletnicirii mele de a rima.

ai, bineinteles, la desteptare, nici o amintire, nici macar un singur vers retinut, desi – aveam certitudinea izbutisem o multime

La varsta de 15 ani m-am inecat in Mures. Ei bine, inainte de a-mi pierde complet cunostinta, nu mi s-a derulat, mental, nici un film retrospectiv al vietii proprii, asa cum pretind unii. Cred ca nu sunt deloc dotat pentru aventurile inconstientului

In timpul ultimului meu an de studentie, la Cluj, am trait o intamplare care mi s-a fixat puternic in minte, in toate amanuntele ei. Stateam in gazda la familia unui preot (raspopit!), al carui unic baiat elev in clasa a VIII-a de liceu murise intr-un accident de schi.

Dupa cateva luni de cumplita tristete, doamna preoteasa – incercand sa afle un pic de consolare cazuse in patima spiritismului. De doua ori pe saptamana, cand veneam acasa, gaseam in salon cateva cucoane asezate in jurul unei mese rotunde, tinand fiecare degetul aratator pe o farfurioara care naviga pe o hartie cu literele alfabetului, de la una la alta.

Fireste, fusesem invitat si eu sa particip la experienta lor, dar o buna bucata de vreme ma eschivasem. Ca orice tanar rationalist, manifestam un scepticism absolut fata de o asemenea indeletnicire. Dar, la un moment dat, am cedat.

Trec peste primele intrebari pe care le-am formulat si eu la adresa nu-mai-stiu-carui spirit, desi marturisesc ca fusesem cam derutat de unele raspunsuri.

De pilda, spiritul unui unchi al meu, invocat sa se prezinte, isi declinase numele sau mic, pe care numai eu puteam sa-l stiu. In plus, ripostase la insistentele mele de a fi convins prin probe pertinente, cu aceste cuvinte, pe care eu le socoteam deosebit de viclene: Noi, spiritele, nu avem voie sa convingem.

Deoarece ma pregateam sa dau examenul de licenta, am fost curios sa aflu cu ce calificativ am sa-l iau. Cand am intrebat, mi s-a raspuns: N-o sa-l iei. Derutat, am tinut sa mi se precizeze: Nu ma voi prezenta, sau voi fi respins?. Raspunsul a fost: Nu te vei prezenta. Am insistat: Ma voi prezenta in toamna? Raspunsul a fost: Nu. Am reluat intrebarea: Ma voi prezenta anul viitor? Raspunsul: Da. Inca o intrebare: La Blaga? Inca un raspuns negativ: Nu M-am ridicat de la masa amuzat, dar si revoltat un pic, pentru ca ma pretasem la o experienta care mi se parea, acum, stupida. Cum sa nu ma prezint la licenta? Teza mea era pe jumatate scrisa, eram bine pregatit, ce anume ma putea impiedica?!

Peste doua zile, incercand sa sar un sant (pe vremea aceea, desi primar al orasului nu era Gheorghe Funar, Clujul era plin de sapaturi, mi se pare ca se faceau lucrari pentru introducerea gazului metan ), fac o entorsa la glezna piciorului drept.

Sunt nevoit sa zac in pat doua saptamani, cu comprese; nu-mi pot termina teza de licenta si pierd sesiunea. Plec acasa, in vacanta, hotarat sa revin in toamna. Dar cand ii cer bani tatalui meu, dau peste un refuz si peste rugamintea de a-mi amanaa examenul. Ma resemnez; tatal meu, taran instarit si deosebit de generos, nu ma refuzase niciodata pana atunci.

Cand revin la Cluj, in primavara lui 1948, o surpriza teribila: profesorul Lucian Blaga fusese scos din invatamantul superior. Sunt obligat sa-mi dau licenta cu o lucrare incropita in pripa, la profesorul D. D. Rosca. ai astfel realizez ca profetia farfurioarei zburatoare se implinise intocmai.

Povestea are o urmare. Peste ani de zile, ajugand din nou sa fac o vizita fostelor mele gazde de pe vremea studentiei, aflu ca acum ambii soti faceau spiritism. De ce?

Pentru ca, in doua randuri, spiritul fiului lor le indicase, la cerere, cate un numar la Loto, cu care castigasera multi bani

Acest text apare in Ziarul de duminica, suplimentul cultural al Ziaruli financiar