Atentie, copii!

O coincidenta interesanta (cum sunt, in fond, toate coincidentele) a facut ca exact in ziua cand lansasem dezbaterea pe tema starii actuale a teatrului pentru copii (vezi rubrica Forum) sa primesc o invitatie la cea mai recenta premiera a Teatrului “Tandarica”; tot o lansare, care va sa zica. Si cu toate ca, de la o vreme (mai exact, de la o cronica), eu si simpatica institutie din Piata Lahovari parca-parca ne-am cam racit impreuna, vorba lui Caragiale, potriveala mi s-a parut prea ademenitoare ca sa o ignor. Asa ca m-am dus.

Invitatia era, de altfel, cu atat mai atractiva cu cat titlul spectacolului – Baronul Münchhausen (de fapt, pe afisul teatrului numele e intrucatva modificat, dar ajungem noi si la asta) – parea sa se abata de la canonul un pic cam plictisitor, de-acum, al vesnicelor adaptari de vesnice (adica eterne) basme. Cu atat mai atractiva, iarasi, cu cat in dreptul regiei aparea semnatura lui Ion Brancu, talentat actor-manuitor la “Tandarica” si, mai nou, regizor cu oarece porniri novatoare: un Faust de-al sau (Visul), deloc lipsit de cusururi, dar curajos si inventiv, inaugurase cu succes mica sala Studio a teatrului, iar un Pacala amuzant si frumos desenat facuse nu demult deliciul copiilor si al parintilor “apartinatori” deopotriva. Si cu atat mai atractiva, in fine, cu cat pataniile faimosului personaj (inventat, pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea, “pe baza” unei identitati reale, pare-se, de catre doi autori germani, Rudolf Erich Raspe si Gottfried August Bürger), patanii cunoscute de toata lumea, reclama, spre a fi adecvat concretizate scenic, mijloace de expresie mai putin obosite, mai proaspete si mai inventive decat cele utilizate, indeobste, prin teatrele noastre de azi. Ce mai incolo si-ncoace, abia asteptam sa vad spectacolul.

E drept, ca sa incep cu inceputul, grafia titlului prin feluritele materiale publicitare ma cam iritase; asa sunt eu, iritabila, cand oamenii (de teatru) schimba nitam-nisam un nume de personaj sau de piesa, fie si numai scriindu-l gresit; in speta, la “Tandarica” bietul baron isi pierduse un h, devenind, mai dambovitean, Münchausen – te si miri ca i-au crutat punctele de pe u! Dar, mi-am zis tot eu, hai sa nu fim cusurgii: la halul in care-si bate joc toata lumea, in frunte cu Acadèmia Romana, de filologie, ce mai conteaza o litera, acolo, la un teatru pentru copii?…

Ei bine, revin cu mintea cea de pe urma: tocmai pentru ca e un teatru pentru copii, conteaza! Conteaza, domnilor artisti, tocmai pentru ca sunteti la un teatru pentru copii, totul – de pilda, inconsistenta “scenariului” (semnat tot de Ion Brancu), ba chiar curata lui stupiditate, prin care, in loc ca peripetiilor Marelui Mincinos sa li se gaseasca o structura dramaturgica solida, se recurge la mixarea lor incredibila cu… commedia dell”arte, care e italieneasca, domnilor, nu nemteasca, si care pe la 178… era ca si epuizata! Domnule Brancu, “cadru universitar la UNATC”, cum zice prezentarea dumneavoastra, cum puteti admite acest amestec al spatiilor si epocilor, dar mai ales intesarea scandaloasa a artefactului rezultat cu aluzii la “actualitate” – unele, de o vulgaritate groasa ca soriciul? (Iata, insa, ca procedeul e molipsitor si acum combin si eu cronica si pamfletul… Scuze, revin din nou:) Conteaza, de pilda, faptul ca, la un teatru care ia bani publici pentru a anima papusi si marionete, spectatorilor platitori li se serveste, sub pretextul “demitizarii” actului scenic, nu joc (foarte bun) al obiectelor manuite, ci joaca (foarte proasta) a interpretilor-manuitori, care, tot pe bani publici, au facut patru ani de Universitate (!) Nationala (!!) de Arta (!!!) etc. pentru a invata cum sa stea in umbra acestor obiecte manuite, nu pentru a se arata, fara o minma supraveghere artistica, in luminile rampei. Conteaza ca putinele papusi care se folosesc – frumusele, in felul lor, gratie scenografei Daniela Dragulescu – au acelasi aspect plat-realist si impopotonat ca in spectacolele pentru pusti de gradinita, iar nu ca intr-un “spectacol pentru copii intre 7 si 12 ani”, cum specifica materialele publicitare ale teatrului. Adica pentru copii care navigheaza pe internet, domnilor artisti, si vad la televizor filme “cu acordul parintilor”. (Recunosc: nici eu nu mai pot separa genurile publicistice si, din acest punct, nici nu mai vreau. Asadar:) Este de neconceput si de neiertat ca o institutie care pretinde a produce arta – si care, in lunga si glorioasa ei istorie, chiar asta a si facut, in conditii incomparabil mai grele decat acum – sa-si coboare propriile standarde sub nivelul bunului-gust si chiar al bunului-simt. Este scandalos ca, in conditiile dez-educarii si dez-civilizarii rapide si masive a indivizilor care participa activ la viata sociala, un teatru destinat programatic copiilor sa produca sub-cultura si sa cultive sub-produse: dincolo de calamburul cu misiune eufemistica trebuie vazut uriasul pericol reprezentat de acest fenomen. Caci este vorba, din pacate, despre un fenomen: nu e singurul spectacol de acest fel pe care l-am vazut la “Tandarica”, iar “Tandarica” nu e singurul teatru pentru copii in care nu mi-as lasa nici copilul vitreg sa intre. Ceea ce intristeaza, insa, si mai mult (daca se poate) este faptul ca nu priceperea lipseste aici, nu fantezia si nici talentul – dovada, chiar in spectacolul de fata, momentul de la inceput, promitand cu totul altceva decat avea sa urmeze -, ci rigoarea, seriozitatea, bunavointa (sau vointa buna) si respectul fata de meserie si fata de public. Adica tocmai acele calitati pe care un teatru pentru copii ar trebui sa le formeze si sa le educe.