Atletul si jucatorul de carti (I)

“Intr-o seara fierbinte de vara, intr-un tren ce nu ducea nicaieri, am intalnit un jucator de carti si amandoi eram prea obositi ca sa dormim” – asa suna, intr-o traducere aproximativa, primele versuri ale celebrei melodii country “The Gambler”, interpretata de Kenny Rogers.

Batranul jucator de carti ii spune interlocutorului sau ca meseria lui e sa citeasca chipurile oamenilor si promite ca, in schimbul unei guri de whisky, sa-i dea cateva sfaturi intelepte: “Trebuie sa stii cand sa-ti tii cartile strans si cand sa le rasfiri, cand sa mergi mai departe si cand sa te opresti. Nu-ti numara niciodata banii cand stai la masa. E timp destul de numarat, la sfarsit. Apoi, asa cum stie orice jucator, secretul supravietuirii este sa stii ce carti sa pastrezi si pe care sa le arunci…”

Privite din perspectiva strategiilor pe care le elaboreaza, cartile self-help s-ar putea imparti in doua categorii: cele care accentueaza modelul competitiei sportive si cele care utilizeaza modelul jocurilor de noroc. Altfel spus, exista in acest gen de carti o dubla intelepciune, aceea a antrenamentului, a pregatirii, a formarii si aceea a actiunii, a performantei, tinand cont de hazardul inerent, o intelepciune a gambler-ului.

Autori precum Og Mandino sau Zig Ziglar propun viziunea unei vieti ce se desfasoara pe o arena sportiva. Sportivul trebuie sa se antreneze din greu, sa se supuna unor programe clare de pregatire, sa se autodepaseasca permanent, sa cunoasca perfect regulile, sa joace fair-play si in vazul publicului. Aproape toti autorii din aceasta categorie propun tabele, scheme, modalitati de stabilire a obiectivelor de atins si se comporta ca niste veritabili antrenori. Isi motiveaza cititorul, il invata metode de a-si optimiza pregatirea, il indeamna la un efort continuu. Toti utilizeaza parabole, analogii, metafore sau anecdote din mediul spotiv. O constanta a acestui gen de autori este accentul pus pe sentimentul de furie. Furia in sine este pozitiva, ea trebuie eliberata astfel incat sa aiba consecinte pozitive. Inhibata, ea produce frustrari si scade eficienta si performanta.

Celalalt model este reprezentat, intr-o masura mai mare sau mai mica, de autori precum Robert Kiyosaki, Bill Quain, Allan Pease sau Spencer Johnson. Ei pun accentul pe riscurile ce apar inevitabil, pe tehnicile de a controla hazardul, pe teoria probabilitatii, pe logica, strategiile si psihologia jocurilor de noroc. Reusita in afaceri si in viata este conditionata mai ales de felul cum interactionezi cu alti oameni, de cunoasterea unor legi universale ale comportamentului uman si de autocontrol. Allan Pease, de pilda, devenit celebru mai ales pentru cartile sale despre limbajul trupului, isi invata cititorul sa deosebeasca diferitele atitudini si sentimente ale oamenilor, observandu-le gesturile si pozitiile (sau cum spune cantecul lui Kenny Rogers: “sa stii ce carti de joc au din felul cum isi tin ochii”). Intr-o alta carte a sa, Intrebarile sunt, de fapt, raspunsuri, acelasi autor furnizeaza metode pentru a vinde produse sau pentru a atrage oameni in retelele de vanzari directe, care se bazeaza pe o teorie a probabilitatilor, dezvoltata de teoriile jocului.

Robert Kiyosaki, cel care a inventat si un joc asemanator cu Monopoly, pune accent pe regulile pe care trebuie sa le urmezi pentru a castiga in universul plin de hazard al investitiilor.

Spencer Johnson, in Cine mi-a luat cascavalul?, alcatuita ca o parabola, accentueaza si el asupra necesitatii explorarii hazardului si arata cat de vatamatoare este ideea cautarii stabilitatii, a ordinii geometrice in viata reala.

Daca ne uitam pe listele cu cele mai bine vandute carti de acest gen in SUA si Europa, vom descoperi ca in ultimii ani exista o preferinta mai accentuata din partea cititorilor pentru modelul gambler-ului. Iar acest lucru poate spune unele lucruri si despre felul cum e perceputa azi lumea afacerilor.