Au animalele suflet?/ de Alexandru Ciolan

Pentru vorbitorul de astăzi al limbii române, „ispita“ este aproape exclusiv „ademenire, tentație, chemare spre păcat“. Dacă, însă, citim Sfânta Scriptură, aflăm, încă din Ieșire, cap. 17, versetul 7: „cârtiseră fiii lui Israel și ispitiseră pe Domnul, zicând: Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?“. Iar în Evanghelii găsim nenumărate exemple de „ispitire“ a Mântuitorului. De pildă, în Matei, 19, 3: „Și s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L și zicând: Se cuvine, oare, omului să-și lase femeia sa, pentru orice pricină?“.

„A ispiti”, în limba în care au fost traduse cărțile noastre sfinte, înseamnă „a întreba, a cere răspuns“.

Ortodoxia a avut, are și va avea mereu întrebări și răspunsuri. Ispitiri duhovnicești…

*

*     *

Răspunsul scurt, frust și frustrant pentru (din păcate!) tot mai numeroșii iubitori de animale este: Nu! Animalele nu pot avea suflet, cel puțin nu în viziunea unui dreptcredincios creștin. Catolicii, consecvenți impulsului de modernizare (aggiornamento) dat Bisericii apusene de Conciliul Vatican II, evocă o afirmație a papei Ioan Paul II, din 1990, că „Nu numai oamenii, ci și animalele au o suflare divină“ (Non solo l’uomo, ma anche gli animali hanno un soffio divino); mai mult, ei au ajuns să primească la liturghie credincioși însoțiți de câini (cum se întâmplă la San Giovanni dei Fiorentini din Roma). Acceptarea prezenței unui animal în biserică este însă nimic față de isprava unei „femei-preot“ anglicane, care a avut inițiativa de a împărtăși un câine, ca metodă de ancorare în biserică a stăpânului acestuia! Tot potrivindu-se mersului lumii, de fapt secularizându-se, omul recent și biserica lui (câtă mai este) riscă să rămână cu animalele și să-și piardă semenii și pe Dumnezeu.

Să ne întoarcem însă la răspuns, pentru a-l circumstanția și suaviza.

În referatul biblic al Creației aflăm că lumea – și cea nevăzută, a îngerilor, și cea văzută, a celor trei regnuri – a fost făcută prin succesive acte de voință (Să fie…! Să se adune…! Să dea…! Să slujească…!), fără implicarea directă a Creatorului. Și viața vegetală, și cea animală s-au născut, prin dispoziție divină, din pământul-materie-primă a creației (Să dea pământul din sine verdeață: iarbă… și pomi roditori; Să mișune apele de vietăți… și păsări să zboare pe pământ; Să scoată pământul ființe vii…: animale, târâtoare și fiare sălbatice). Și în ziua a șasea, când lumea era gata și bine zidită, a trecut Dumnezeu la desăvârșirea și la încununarea ei: la facerea omului. Era lucrarea cea mai importantă și cea mai delicată. O dovedește faptul că pentru ducerea ei la îndeplinire a fost nevoie de cele trei persoane ale Sfintei Treimi, care au hotărât: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră“. Și, din țărână – o materie elaborată deja, iar nu din pământul primordial din care se iviseră celelalte viețuitoare –, a făcut Creatorul („cu mâinile Sale“, vor spune, metaforic, cântările bisericești de mai târziu, pentru a sublinia implicarea efectivă a Dumnezeirii) trupul omului-bărbat, asupra căruia a suflat suflare de viață. Iar rezultatul acestui tratament special, favorizant, este că a căpătat Adam nu doar suflare (duh) de viață trupească, precum animalele, ci, cum ne spune Scriptura, un „suflet viu“ – adică nemuritor, după chipul nemuririi dumnezeiești.

Așadar, statutul special și unic al omului în lume este dat de faptul că nu a fost creat doar prin cuvântul lui Dumnezeu (Să fie…), precum lumea materială, ci, după crearea acesteia, prin lucrarea nemijlocită a Ziditorului și, prin împărtășirea veșniciei, a „chipului“ dumnezeiesc din om. Viețuitoarele, în schimb, nu și-au căpătat viața prin insuflare divină, precum omul, ci și-au luat-o din pământul în care ea exista ca potențialitate. De aceea, în cazul animalelor nu putem vorbi decât despre „suflare (duh) de viață“, care nu este în niciun caz suflet. Și chiar dacă uneori principiul vital, puterea de viață a animalelor, este numit „suflet“, trebuie adusă imediat corectura că este vorba de un suflet trupesc, pieritor, de suflarea pe care o pierdem în clipa morții și noi, oamenii. Când privim cu simpatie sau cu milă spre un animal și spunem că „e și el un suflet“, ceea ce vrem să exprimăm de fapt este adevărul că e și el o ființă vie, o ființă a lui Dumnezeu, care trebuie tratată cu prețuirea datorată întregii creații. Câinele care ne păzește nu este mai important decât pomul care ne hrănește cu roadele lui. Și unul, și celălalt sunt, incontestabil, vii. De ce, atunci, am crede numai despre câine că are suflet?

Să vedem însă ce ne învață în această privință sfinții părinți ai Bisericii, a doua sursă, după Sfintele Scripturi, de transmitere a revelației divine.

În „Omilii la Hexameron“, Sfântul Vasile cel Mare (sec. IV) ne avertizează să nu cădem în sminteala de a crede că sufletul animalelor este spiritual și nemuritor: „Să nu socotești că sufletul animalelor este mai vechi decât ipostasa trupurilor lor și nici că rămâne mai departe după descompunerea trupului! Fugi de vorbăria prostească a falnicilor filosofi, care nu se rușinează să spună că sufletele lor și sufletele câinilor sunt la fel unele cu altele“.

Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII) stabilește ierarhia sufletească pe care, dacă o vom avea în minte, nu vom mai confunda lucrurile: „Sufletul are trei puteri: prima este prin care se hrănește și crește. A doua – aceea a imaginației și a instinctelor, a treia a inteligenței și rațiunii. Plantele se împărtășesc numai de prima din aceste puteri, animalele din primele două, iar oamenii din toate trei“.

Problema „sufletului“ animalelor este una de terminologie și de educație creștină. În mod evident, cei dispuși să creadă în existența unui suflet al animalelor asemănător celui omenesc, dacă nu cumva chiar superior lui, sunt mult mai numeroși printre adepții materialismului și ai evoluționismului, pe când un credincios, prin definiție creaționist, știe, prin învățătură divină, că există o ierarhie a sentimentelor, așa că îl iubește pe Dumnezeu și își iubește semenii, nu animalele, cărora li se cuvine doar simpatie.