Autobiografia/ de Agatha Christie

PARTEA I – ASHFIELD

Unul din­tre cele mai mi­nu­nate lu­cruri care ți se pot în­tâm­pla în via­ța asta e să ai parte de o co­pi­lă­rie fe­ri­cită. Eu am avut o co­pi­lă­rie foarte fe­ri­cită. Lo­cu­iam într‑o casă cu o gră­dină pe care le ado­ram; aveam o dă­dacă plină de răb­dare și în­țe­lep­ciune; un tată și o mamă care se iu­beau unul pe ce­lă­lalt, așa în­cât își în­de­pli­neau în chip de­să­vâr­șit ro­lul de soți și de pă­rinți, de­o­po­trivă.

Pri­vind în urmă, îmi dau seama că am avut parte de un că­min cu ade­vă­rat fe­ri­cit. Asta se da­tora în mare parte ta­tă­lui meu, care era un om ne­spus de plă­cut. În­su­și­rea aceasta de a fi plă­cut a că­zut oa­re­cum în de­su­e­tu­dine în ziua de azi. Oa­me­nii au ten­dința să pună ac­cen­tul pe in­te­li­gență, pe abi­li­tăți, pe pres­ti­giul in­di­vi­du­lui, pe ca­pa­ci­ta­tea lui de a con­tri­bui la bu­nul mers al co­mu­ni­tă­ții din care face parte. Char­les Dic­kens oglin­dește lu­crul acesta cu mă­ies­trie în ro­ma­nul Da­vid Cop­per­fi­eld:

„– Fra­tele du­mi­tale este un om plă­cut, Peggotty? am în­tre­bat eu cu pru­dență.

– Vai, și încă ce plă­cut e! ex­clamă Peggotty“.

Pu­neți‑vă și voi în­tre­ba­rea aceasta cu pri­vire la pri­e­te­nii și cu­noș­tin­țele voas­tre și pro­ba­bil veți fi sur­prinși de cât de pu­țini sunt aceia care me­rită un răs­puns pre­cum cel al lui Peggotty.

Pre­su­pun că ta­tăl meu nu ar fi fost la înăl­ți­mea stan­dar­de­lor mo­derne. Era un om in­do­lent, cu o fire do­moală. Erau vre­muri în care se trăia din ve­ni­turi in­de­pen­dente, iar dacă aveai no­ro­cul să be­ne­fi­ci­ezi de un ast­fel de ve­nit, nu era ne­voie să mai mun­cești. Nici nu se aș­tepta să faci asta. Ori­cum, în­clin să cred că ta­tăl meu nu s‑ar fi îm­pă­cat prea bine cu ideea de muncă.

În fi­e­care di­mi­neață pleca de acasă – lo­cu­iam în ora­șul Torquay – și mer­gea la club. Se în­tor­cea cu birja la ora prân­zu­lui, iar după‑ami­ază mer­gea din nou la club, unde juca whist toată după‑masa și ve­nea acasă toc­mai la timp ca să se îm­brace pen­tru cină. În tim­pul se­zo­nu­lui, își pe­tre­cea tim­pul la Clu­bul de Cricket, unde de­ți­nea func­ția de pre­șe­dinte. În afară de asta, din când în când pu­nea în scenă câte o piesă de tea­tru cu ac­tori ama­tori. Avea foarte mulți pri­e­teni și îi plă­cea la ne­bu­nie să‑i in­vite la cină și să‑i dis­treze. În fi­e­care săp­tă­mână or­ga­niza un di­neu fas­tuos la noi acasă, iar de două sau de trei ori pe săp­tă­mână o sco­tea pe mama în oraș.

Abia mai târ­ziu am re­a­li­zat cât de iu­bit a fost ta­tăl meu. După moar­tea sa am pri­mit scri­sori din toate col­țu­rile lu­mii. Ne­gus­tori lo­cali, bir­jari și vechi an­ga­jați – me­reu ve­nea câte unul la mine și‑mi spu­nea: „Ah! Mi‑l amin­tesc bine pe dom­nul Mil­ler. N‑am să‑l uit nici­o­dată. Nu mai sunt mulți ca el în ziua de azi“.

To­tuși, nu aș pu­tea afirma că avea cine știe ce ca­li­tăți re­mar­ca­bile. Nu era de o in­te­li­gență ie­șită din co­mun. Cred, pur și sim­plu, că era în­zes­trat cu o inimă sin­ceră și iu­bi­toare și că ți­nea mult la se­me­nii săi. Avea un simț al umo­ru­lui gro­zav, așa în­cât se pri­ce­pea de mi­nune să‑i facă pe oa­meni să râdă. Nu ve­deai la el urmă de ră­u­tate, de in­vi­die și era de o ge­ne­ro­zi­tate de‑a drep­tul ulu­i­toare. În plus, emana o bucurie și o pace care atră­geau ca un mag­net.

Mama mea era to­tal di­fe­rită. Avea o per­so­na­li­tate enig­ma­tică, fas­ci­nantă – mult mai pu­ter­nică de­cât cea a ta­tă­lui meu. Ide­ile sale erau de o ori­gi­na­li­tate care te lăsa cu gura căs­cată, în schimb era ex­trem de ti­midă și de lip­sită de în­cre­dere în pro­pria per­soană, lu­cru care o um­plea de ne­fe­ri­cire. În adân­cul ini­mii ei, cred că era de o me­lan­co­lie ire­me­di­a­bilă.

Atât ser­vi­to­rii, cât și co­piii îi erau pro­fund de­vo­tați și se con­for­mau fără crâc­nire ce­lei mai mici ce­rințe a ei. Ar fi fost o edu­ca­toare ex­cep­țională. Orice cu­vânt ros­tit de ea că­păta nu­mai­de­cât o sem­ni­fi­ca­ție im­pre­sionantă. Mo­no­to­nia o plic­ti­sea de moarte, drept pen­tru care avea obi­ce­iul să sară de la un su­biect la al­tul cu o ase­me­nea vi­va­ci­tate, în­cât une­ori con­ver­sa­ți­ile cu ea erau de‑a drep­tul nă­u­ci­toare. După cum pe drept cu­vânt îi re­proșa câ­te­o­dată tata, era com­plet lip­sită de sim­țul umo­ru­lui. La acest re­proș răs­pun­dea, pe un ton ofen­sat: „Doar pen­tru că nu mi se pare că unele po­vești de‑ale tale sunt amu­zante, Fred…“, la care tata iz­buc­nea într‑un râs zgo­mo­tos.

Era cu vreo zece ani mai tâ­nără ca tata, pe care îl iu­bea cu pa­timă încă din co­pi­lă­rie, de la vâr­sta de zece ani. Pe vre­mea când tata era doar un tâ­năr ve­sel și pe­tre­că­reț, care se bucura de via­ță când la New York, când în su­dul Fran­ței, mama mea, o fată li­niș­tită și ti­midă, stă­tea acasă și se gân­dea la el, co­pi­ind câte un poem în „al­bu­mul“ ei sau bro­dând o co­pertă de carte pen­tru el. Co­pertă pe care, în pa­ran­teză fie spus, ta­tăl meu avea să o păs­treze toată via­ța.

O idilă ti­pică epo­cii vic­to­ri­ene, dar în­țe­sată cu sen­ti­mente din­tre cele mai pro­funde.

Îmi place să vor­besc des­pre pă­rin­ții mei nu doar pen­tru sim­plul mo­tiv că sunt pă­rin­ții mei, ci pen­tru că ei au re­u­șit să atingă acest ideal ra­ri­sim – o căs­ni­cie fe­ri­cită. Până în pre­zent am vă­zut doar pa­tru căs­ni­cii re­u­șite. Există oare vreo re­țetă a suc­ce­su­lui? N‑aș crede. Din­tre cele pa­tru căs­ni­cii la care mă re­fer, prima este cea a unei ti­nere fete de șap­te­spre­zece ani, mă­ri­tată cu un băr­bat mai în vâr­stă de­cât ea cu mai bine de cinci­spre­zece ani. Acesta obi­ec­tase că ea e prea tâ­nără ca să poată lua o ase­me­nea de­ci­zie. Fata re­pli­case că e per­fect ca­pa­bilă să ho­tă­rască ce vrea și, mai mult de­cât atât, lu­ase ho­tă­râ­rea să se mă­rite cu el cu trei ani în urmă! Căs­ni­cia lor a fost su­pusă unor grele în­cer­cări, prin fap­tul că mai în­tâi una din ma­mele‑soa­cre și apoi și cea de‑a doua s‑au mu­tat îm­pre­ună cu ei – lu­cru care poate să „ava­ri­eze“ orice re­la­ție con­ju­gală. Tâ­năra so­ție era însă o fi­ință calmă, cu o per­so­na­li­tate ex­trem de pu­ter­nică. Îmi amin­tește în­tru câtva de mama mea, fără să aibă in­te­li­gența aces­teia și pre­o­cu­pă­rile ei in­te­lec­tu­ale. În fine, tâ­năra i‑a năs­cut so­țu­lui ei trei co­pii, care sunt acum oa­meni în toată fi­rea, pe pi­cioa­rele lor. Căs­ni­cia lor du­rează de mai bine de trei­zeci de ani și se iu­besc la fel de mult ca în prima zi. Al doi­lea exem­plu este cel al unui tâ­năr care s‑a că­să­to­rit cu o fe­meie mai în vâr­stă de­cât el cu cinci­spre­zece ani – o vă­duvă. Aceasta l‑a res­pins ani în șir, însă în cele din urmă l‑a ac­cep­tat și au trăit fe­ri­ciți îm­pre­ună vreme de 35 de ani, până la moar­tea ei.

Mama mea, Clara Bo­eh­mer, a avut o co­pi­lă­rie ne­fe­ri­cită. Ta­tăl ei, ofi­țer în ba­ta­li­o­nul Argyll Highlanders, își pier­duse via­ța în urma unei că­ză­turi fa­tale de pe cal, lă­sând‑o pe bu­nica mea vă­duvă, cu pa­tru co­pii mici de cres­cut. Avea doar 27 de ani și niciun alt ve­nit în afara pen­siei de ur­maș. Atunci, sora ei mai mare, care se mă­ri­tase re­cent cu un ame­ri­can bo­gat – aflat la a doua că­să­to­rie – s‑a ofe­rit să în­fi­eze unul din­tre cei pa­tru or­fani de tată, spre a‑l crește ca pe pro­priul co­pil.

Pen­tru vă­duva tâ­nără și co­ple­șită de griji, care co­sea zi și noapte ca să‑și poată în­tre­ține și educa cei pa­tru co­pii, oferta aceasta a fost de ne­re­fu­zat. Având trei bă­ieți și o fată, a ales‑o pe aceasta din urmă, fie din ca­uză că avea con­vin­ge­rea că bă­ie­ții se descurcă mai ușor în via­ță, pe când o fată are ne­voie de anu­mite avan­taje ma­te­ri­ale, fie – așa cum a cre­zut mama în­tot­deauna – pen­tru că ți­nea mai mult la bă­ieți. Ast­fel, mama mea a ple­cat din Jer­sey și s‑a mu­tat în par­tea de nord a An­gliei, într‑un că­min ciu­dat. Pre­su­pun că amă­ră­ciu­nea re­sim­țită, du­re­rea de a nu fi do­rită i‑a in­flu­en­țat mult pers­pec­tiva asu­pra vie­ții. I‑a zdrun­ci­nat în­cre­de­rea în sine și a fă­cut‑o foarte sus­pi­ci­oasă cu pri­vire la afec­ți­u­nea ma­ni­fes­tată de cei din ju­rul ei. Mă­tușa ei era o fe­meie cum­se­cade, ge­ne­roasă și agre­a­bilă, dar nu era ca­pa­bilă să în­țe­leagă sen­ti­men­tele unui co­pil. Mama mea a avut parte de toate așa‑zi­sele avan­taje ale unui că­min con­for­ta­bil și ale unei edu­ca­ții bune, însă pier­duse – și ni­mic nu pu­tea să în­lo­cu­iască lu­crul acesta – via­ța lip­sită de griji pe care o îm­păr­țea cu fra­ții ei în sâ­nul pro­priei fa­mi­lii. De­se­ori am ci­tit prin zia­re, la ru­brica de sfa­turi adre­sate ci­ti­to­ri­lor, în­tre­bări for­mu­late de pă­rinți în­gri­jo­rați, care vo­iau să știe ce să facă, dacă să per­mită în­fie­rea co­pi­lu­lui lor de că­tre o altă per­soană, în ve­de­rea „avan­ta­je­lor pe care noi nu pu­tem să i le ofe­rim – cum ar fi o edu­ca­ție de ca­li­tate“. Și de fi­e­care dată îmi ve­nea să strig în gura mare: „Nu re­nun­țați la co­pil!“ Că­mi­nul pă­rin­tesc, fa­mi­lia de ori­gine, dra­gos­tea și sen­ti­men­tul de apar­te­nență… se pot com­para toate aces­tea cu avan­ta­jul edu­ca­ției, fie ea și cea mai gro­zavă din lume?

Mama mea su­fe­rea enorm în noua sa fa­mi­lie. În fi­e­care noapte ador­mea plân­gând amar­nic, slă­bea din ce în ce mai mult și era tot mai pa­lidă, până când, în cele din urmă, căzu la pat și mă­tușa ei fu ne­vo­ită să cheme me­di­cul. Acesta era un om mai în vâr­stă, cu ex­pe­ri­ență, care, după ce stătu de vorbă cu fe­tița, îi co­mu­nică mă­tu­șii: „Co­pi­lei îi este dor de fa­mi­lia ei“. Mă­tușa ră­mase stu­pe­fi­ată și nu‑i veni să creadă. „Oh, nu, spuse ea. Nu se poate. Clara e un co­pil cu­minte și li­niș­tit, nu ne face nici­o­dată ne­ca­zuri și e des­tul de fe­ri­cită.“ Bă­trâ­nul me­dic se duse din nou la pa­tul co­pi­lei și dis­cută încă o dată cu aceasta. Parcă avea frați, nu‑i așa? Câți? Cum se nu­meau? În cele din urmă, fe­tița iz­bucni în plâns și în­treaga po­veste ieși la iveală.

Fap­tul că și‑a măr­tu­ri­sit du­re­rea i‑a ușu­rat în­tru câtva su­fe­rința, însă sen­ti­men­tul acela de „a nu fi do­rită“ nu a pă­ră­sit‑o nici­o­dată. Cred că nu a ier­tat‑o pe bu­nica pen­tru asta până la moarte. S‑a ata­șat, în schimb, foarte tare de „un­chiul“ ei, ame­ri­ca­nul. Acesta era deja des­tul de bol­nav la vre­mea aceea, dar ți­nea mult la mi­cuța și tă­cuta Clara, care obiș­nuia să îi ci­tească din car­tea ei pre­fe­rată, Re­gele râ­u­lui de aur. Însă ade­vă­ra­tele clipe de bucurie le trăia cu pri­le­jul vi­zi­te­lor pe­ri­o­dice ale fi­u­lui vi­treg al mă­tu­șii – Fred Mil­ler – așa‑nu­mi­tul „ve­ri­șor Fred“. Acesta avea pe atunci în jur de do­uă­zeci de ani și era foarte ama­bil cu mica lui „ve­ri­șoară“. Într‑o zi, când ea avea în jur de un­spre­zece ani, îl auzi pe tâ­nă­rul Fred spunându‑i ma­mei sale vi­trege:

– Ce ochi fru­moși are Clara!

Clara, care me­reu se con­si­de­rase ba­nală, ștearsă, dădu fuga sus, la etaj, și se cer­cetă cu aten­ție în oglinda uri­așă din dressingul mă­tu­șii. Poate că avea drep­tate, ochii ei erau într‑ade­văr des­tul de fru­moși… Se simți cu­prinsă de o bucurie ne­mă­su­rată. Din mo­men­tul acela, inima ei îi apar­ținu lui Fred pe ve­cie.

În­tors în Ame­rica, la el acasă, un vechi pri­e­ten de fa­mi­lie îi spuse tâ­nă­ru­lui:

– Freddie, într‑o bună zi tu ai să te că­să­to­rești cu ve­ri­șoara ta, mi­cuța en­gle­zoaică.

Stu­pe­fiat, acesta re­plică:

– Cu Clara? Dar e doar o co­pilă.

Însă a avut me­reu un sen­ti­ment spe­cial față de co­pila care îl iu­bea în tă­cere. Păs­tra toate scri­so­rile co­pi­lă­rești și po­e­mele pe care i le scria ea și, după un lung șir de flir­turi și aven­turi cu di­verse fru­mu­seți la modă și minți lu­mi­nate din New York (prin­tre care se nu­măra și Jenny Je­rome, de­ve­nită ul­te­rior Lady Ran­dolph Chur­chill), s‑a în­tors în An­glia și i‑a ce­rut mi­cu­ței ve­ri­șoare să fie so­ția lui.

Ti­pic pen­tru mama mea, în prima fază l‑a re­fu­zat ca­te­go­ric.

– De ce ai fă­cut asta? am în­tre­bat‑o eu odată.

– Pen­tru că eram tristă, mi‑a răs­puns ea.

Un ar­gu­ment cel pu­țin ciu­dat, dar, pen­tru ea, su­fi­ci­ent de va­la­bil.

Ta­tăl meu nu avea însă de gând să se dea bă­tut așa ușor. Și‑a for­mu­lat ce­re­rea din nou, iar de data aceasta mama și‑a în­vins în­do­ie­lile și a ac­cep­tat, des­tul de șo­vă­iel­nic, să se mă­rite cu el, deși o mă­ci­nau te­me­rile că so­țul ei avea să fie „dez­a­mă­git de ea“.

Așa­dar, s‑au că­să­to­rit, iar ta­bloul cu mama mea, îm­bră­cată în ro­chia ei de mi­reasă, în­fă­ți­șează o tâ­nără cu chi­pul grav, fru­mos, cu pă­rul ne­gru și cu ochii mari, că­prui.

Îna­inte să se nască sora mea, au ple­cat la Torquay, pe vre­mea aceea o sta­ți­une de iarnă foarte la modă, ce se bucura de pres­ti­giul pe care mai târ­ziu avea să‑l ce­deze Ri­vi­e­rei, și au în­chi­riat aici un apar­ta­ment mo­bi­lat. Ta­tăl meu era în­cân­tat de Torquay. Iu­bea ma­rea. Avea mai mulți pri­e­teni care lo­cu­iau aici și alți câ­țiva, ame­ri­cani de ori­gine, care ve­ni­seră ca să‑și pe­treacă iarna. Sora mea, Madge, s‑a năs­cut în Torquay și la scurt timp după naș­te­rea ei pă­rin­ții mei au ple­cat în Ame­rica, unde in­ten­ționau să se mute de­fi­ni­tiv. Bu­ni­cii ta­tă­lui meu mai tră­iau încă; după ce mama lui mu­rise, în Flo­rida, tata fu­sese cres­cut de aceș­tia în ca­drul idi­lic al re­gi­u­nii ru­rale din New En­gland. Era foarte ata­șat de bu­ni­cii săi, care, la rân­dul lor, de‑abia aș­tep­tau să le cu­noască pe so­ția și pe fe­tița lui nou‑năs­cută. Fra­tele meu a ve­nit pe lume în Ame­rica. După o vreme tata a ho­tă­rât să se în­toarcă în An­glia. La scurt timp după re­în­toar­ce­rea lor, afa­ce­rile îl obli­gară însă să me­argă din nou la New York. Atunci îi pro­puse ma­mei să gă­sească o casă mo­bi­lată în Torquay, ur­mând ca fa­mi­lia să se sta­bi­lească și să îl aș­tepte acolo.

În con­se­cință, mama se apucă să ca­ute o lo­cu­ință mo­bi­lată în Torquay. Într‑o zi veni acasă și anunță, cu glas tri­um­fă­tor:

– Fred, am cum­pă­rat o casă!

Ta­tăl meu fu cât pe ce să le­șine la au­zul aces­tora. El încă visa că vor lo­cui în Ame­rica.

– De ce ai fă­cut una ca asta? în­trebă el.

– Pen­tru că mi‑a plă­cut mult, fu ex­pli­ca­ția ma­mei.

Vă­zuse, se pare, în jur de 35 de case, dar una sin­gură îi plă­cuse, iar aceea nu era de în­chi­riat, ci doar de vân­zare. Ast­fel că mama, care avea 2 000 de lire cu ti­tlul de moș­te­nire din par­tea so­țu­lui mă­tu­șii mele, ape­lase la aceasta din urmă – care se ocupa de ad­mi­nis­tra­rea ave­rii sale – și cum­pă­rase pe loc casa cu pri­cina.

– Dar vom sta aici doar un an de zile, oftă tata. Cel mult.

Mama, care, în opi­nia noas­tră, a tu­tu­ror, era în­zes­trată cu da­rul pro­fe­ției, îl li­niști, spu­nând că o vor vinde când va fi ne­voie. Pro­ba­bil sim­țea, în adân­cul su­fle­tu­lui, că fa­mi­lia ei avea să lo­cu­iască în casa aceea mulți ani de atunci în­colo.

– M‑am în­dră­gos­tit de casa aia din clipa în care am pus pi­cio­rul în ea, stă­rui ea. Dom­nește înă­un­tru o at­mo­sferă paș­nică, mi­nu­nată.

Casa apar­ți­nea unui cu­plu de Qua­keri pe nume Brown, iar când mama, pe un ton șo­vă­iel­nic, în­cercă să o con­so­leze pe doamna Brown pen­tru fap­tul că erau ne­vo­iți să plece din casa în care lo­cui­seră atâ­ția ani, bă­trâna doamnă îi spuse cu blân­dețe:

– Sunt bucuroasă să știu că dum­neata și co­piii du­mi­tale veți lo­cui aici, draga mea.

Cu­vin­tele aces­tea au fost o ade­vă­rată bi­ne­cu­vân­tare, după cum îmi măr­tu­risi mama mai târ­ziu.

Cred că, într‑ade­văr, casa aceea era bi­ne­cu­vân­tată. Era o vilă ca ori­care alta, nici mă­car si­tu­ată în zona cea mai că­u­tată a ora­șu­lui – în Warberrys sau în Lincombes –, ci toc­mai în ca­pă­tul ce­lă­lalt al Torquayului, în zona ve­che din Tor Mohun. La vre­mea aceea, șo­seaua pe mar­gi­nea că­reia se afla casa du­cea di­rect spre co­mi­ta­tul bo­gat al De­vo­nu­lui, plin de alei verzi și câm­puri mă­noase. Casa, ce purta nu­mele de Ashfield, a fost că­mi­nul meu, cu mici în­tre­ru­peri, aproape toată via­ța.

Asta pen­tru că ta­tăl meu a re­nun­țat, în cele din urmă, la ideea de a ne muta în Ame­rica. I‑a plă­cut în Torquay atât de mult, în­cât a de­cis să nu mai ple­căm de aici. Era mul­țu­mit cu clu­bul lui, cu whistul și pri­e­te­nii lui. Ma­mei, în schimb, nu‑i plă­cea să lo­cu­iască pe ma­lul mă­rii, de­testa orice tip de re­u­ni­une so­ci­ală și ha­bar n‑avea să joace cărți. Cu toate as­tea, a trăit fe­ri­cită la Ashfield, or­ga­ni­zând di­ne­uri fas­tu­oase și par­ti­ci­pând la di­verse ac­ți­uni so­ci­ale. În se­rile li­niș­tite, când stă­teau acasă, îl pu­nea pe tata să‑i re­la­teze ce eve­ni­mente se mai pe­tre­cu­seră în oraș sau la club și îl as­culta plină de cu­ri­o­zi­tate.

– Ni­mic, îi răs­pun­dea tata pe un ton ve­sel.

– Ei, Fred, dar cu si­gu­ranță ci­neva o fi spus ceva in­te­re­sant, nu?

Tata se vede si­lit să‑și sco­to­cească prin me­mo­rie, dar tot nu gă­sește ni­mic demn de re­la­tat. Ni­mic alt­ceva de­cât că M, zgâr­cit ca în­tot­deauna, re­fuză să‑și cum­pere ga­zeta de di­mi­neață și pre­feră să vină la club și să ci­tească zi­a­rul acolo, după care in­sistă să le co­mu­nice și ce­lor­lalți ce a ci­tit: „Vreau să vă în­treb, pri­e­teni, dacă ați aflat ce s‑a în­tâm­plat la fron­ti­era de nord‑vest…“ și al­tele de ge­nul acesta. Toți sunt iri­tați de ati­tu­di­nea sa, având în ve­dere că M este unul din­tre mem­brii cei mai în­stă­riți ai clu­bu­lui.

Mama mea, care a mai au­zit po­ves­tea asta, nu e de­loc sa­tis­fă­cută. Tata, mul­țu­mit că in­te­ro­ga­to­riul s‑a ter­mi­nat, nu mai scoate niciun cu­vânt. Se lasă pe spă­ta­rul sca­u­nu­lui, își în­tinde pi­cioa­rele în fața fo­cu­lui și se scar­pină ușor în cap (un obi­cei in­ter­zis).

– La ce te gân­dești, Fred? îl is­co­dește mama.

– La ni­mic, îi răs­punde tata și nu minte când spune asta.

– Nu se poate să nu te gân­dești la ni­mic!

Răs­pun­sul ta­tei o um­ple pe mama de con­ster­nare de fi­e­care dată. Pen­tru ea, așa ceva e de ne­con­ce­put. În min­tea ei, gân­du­rile zboară în toate di­rec­ți­ile, pre­cum un cârd de pă­sări în că­u­ta­rea apei. Îi este im­po­si­bil să nu se gân­dească la ni­mic, ei, care se gân­dește la trei lu­cruri de­o­dată.

După cum am con­sta­tat mult mai târ­ziu, ide­ile ma­mei erau în­tot­deauna des­prinse de re­a­li­tate, în­tru câtva. Ea ve­dea lu­mea în cu­lori mult mai stră­lu­ci­toare și oa­me­nii, mult mai buni sau mai răi de­cât în re­a­li­tate. Pro­ba­bil din ca­uză că în co­pi­lă­rie fu­sese tă­cută, re­trasă și foarte in­tro­ver­tită, avea ten­dința să acorde o im­por­tanță exa­ge­rată ce­lor mai ne­în­sem­nate lu­cruri, afi­șând une­ori o ati­tu­dine de‑a drep­tul me­lo­dra­ma­tică. Ima­gi­na­ția ei era atât de bo­gată și de cre­a­tivă, în­cât ni­mic nu i se pă­rea ba­nal sau in­sig­ni­fi­ant. De ase­me­nea, avea mo­mente de o ex­tra­or­di­nară in­tu­i­ție – știa dintr‑odată ce gân­deau cei­lalți. Când fra­tele meu era în ar­mată și tre­cea prin niște di­fi­cul­tăți de or­din fi­nan­ciar, pe care nu avea de gând să le di­vulge pă­rin­ți­lor, mama îl luă prin sur­prin­dere într‑o seară, când acesta stă­tea la masă în­crun­tat, cu o ex­pre­sie în­gri­jo­rată.

– De ce te‑ai dus la că­mă­tari, Monty? îl în­trebă ea. Ai um­blat la ba­nii din tes­ta­men­tul bu­ni­cu­lui tău? N‑ar fi tre­buit să faci asta. Mai bine du‑te la taică‑tău și spune‑i des­pre ce e vorba.

Această ca­pa­ci­tate a ei de a in­tui lu­cru­rile îi sur­prin­dea me­reu pe mem­brii fa­mi­liei. Sora mea spu­nea odată: „Dacă există ceva ce nu vreau să afle mama, nici mă­car nu mă gân­desc la lu­crul res­pec­tiv, când ea e prin preajmă“.

Din volumul cu același titlu, în curs de apariție la Editura RAO