Autoportret cu totem si tabu

Dan Coman, care beneficiaza de “solitudinea esentiala” oferita de o existenta provinciala, a aparut pe piata cu un volum* matur, bine inchegat, construit pe principii holiste, as spune. Fara scandaluri promo, fara imagini socante, Anul cartitei galbene nu se lasa trecut cu vederea, se agata pur si simplu de inconstient, se topeste in materia onirica, pentru a o parazita si a extrage sensuri noi…

Practic, avem de-a face cu o saga ce dureaza un an, incepe cu o aniversare (la douazeci si sase de ani, “fumand prima tigara a zilei”) si se incheie “intre cutele burtii teodorei”, la 27. Nu am povestit un volum de versuri, ci am incercat sa va dau un prim exemplu referitor la omogenitatea circulara a volumului. Un al doilea ar fi limbajul poetic “liniar”, fara ruperi de ritm, adecvat modului in care falsul narator priveste lumea: “mama si tata alergand dupa cocosul cel gras pentru supa dupa-amiezei/ in vreme ce in odaia de sus cineva imi loveste pe dinauntru capul./ ii aud croncanind si icnind si pasarea le inroseste pentru cateva secunde/ gurile./ poate mi s-a parut stand asa in fereastra si fumand prima tigara a zilei./ astazi implinesc douazeci si sase de ani./ din cele o mie de ploi prima acum.”

Adevarata rupere de ritm este cea care survine in materia simbolica, unde liniaritatea narativa e sfasiata de “proiectile” ale stranietatii. Socul nu este unul evident, ostentativ cautat, de multe ori fiind nevoie de o (re)lectura pentru a-l constientiza.

Personajele constante, “teodora”, falsul narator, parintii, sunt dirijate de animale totemice, cuibarite “in mijlocul capului”. Animalul e caracterizat, mai ales in vis, de miscarea rapida, i-logica, lipsita de orice constanta: animalul se deplaseaza in salturi, viermuieste, tine de un grotesc al imaginarului, de domeniul nocturn, de groaza. Tocmai de aceea, animalele vor “comanda” miscari care tin de obscurul inconstientului, atitudini irationale, pulsiuni sinucigase etc.: “ma asez pe o banca si iar gandul la ea/ si la animalul pe moarte/ mi se face greata/ asa dintr-o data parca respir aerul din/ gura deschisa a unui leu/ aer putred si tare ca o scandura/ poate ca animalul ei e deja mort/ sau poate ca ea/ istovita/ a adormit cu capul pe marginea aragazului/ ma ridic/ se lumineaza si prietenul tot mai obosit/ carnea lui fierbinte/ mi-a umflat putin capul/ ajung in fata apartamentului/ imi fac cruce cu limba/ intru/ si intru…”.

Daca totem avem din plin, ar trebui sa circumscriem si zona “tabu” a universului lui Dan Coman: eul se fereste de orice “declaratie”, preferand “schitarea”, descrierea la rece. Aceasta descriere e corelativul obiectiv al emotiei reale, un “petit objet” lacanian, care impiedica accesul la zona tabu a autorului: o sensibilitate aparte, concentrata asupra subiectului in interactiunea sa cu lumea. La fel cum animalele totemice tin locul pulsiunilor inconstientului, tot asa trairea nu se lasa palpata decat prin intermediul “racelii”: “zboara mustele ca descreieratele deasupra obrazului meu cald/ si limba mea calda le plesneste usor peste aripi./ nimic altceva nu ma deranjeaza.// sunt la casa mea. boala aeriseste incaperile./ e bine asa. e atat de bine/ la 27 de ani barbatul acesta tanar se rasuceste ca un cutit tanar in mine/ si direct in fata mea se face tandari”.

Cititi cartea tanarului Dan Coman, imblanziti cartita lui galbena, la anul s-ar putea sa aiba alt animal totemic… mai fioros!

*) Dan Coman, Anul cartitei galbene, Editura …, … pagini