Versiunea completă
Ziarul de Duminică

AVANPREMIERA / Apropierea

Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971. A debutat cu volumul de versuri „Zborul femeii pe deasupra bărbatului”, Editura Eikon, 2004 .Cartea a obținut Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj

Ziarul de Duminica · 30 martie 2010 · 11 min de citit

Marin Mălaicu-Hondrari

Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971. A debutat cu volumul de versuri “Zborul femeii pe deasupra bărbatului”, Editura Eikon, 2004 .Cartea a obținut Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. În anul 2006, publică romanul “Cartea tuturor intențiilor”, Editura Vinea; ediția a II-a, Editura Cartea Românească, 2008. Este prezent în antologiile de poezie “Camera” și “La Neagra”. Traduce poezie din limba spaniolă: Alejandra Pizarnik, Roberto Bolaño, Nicanor Parra.
“Un bărbat cutreierând Europa pe urmele unei femei căsătorite, Stăpânița și trei prieteni obsedați de poezie, două femei din Argentina și iubirea lor aproape imposibilă – iată tot ce știam când am început să scriu Apropierea.
Nu te poți deprinde cu scrisul. Dacă ieri ai scris o pagină grozavă, nimeni și nimic nu te poate asigura că mâine se va întâmpla la fel. Aștept eu prea multe lucruri extraordinare? Da, da; și asta numai gândindu-mă că nu încetez a crede într-o iubire fără sfârșit, în vis și în poezie. Așa cum nu încetez a a crede în autor-carte-cititor, acest triunghi amoros de o tensiune aproape insuportabilă.” (Marin Mălaicu-Hondrari)
“Poet în fibra lui intimă dar – ca atâția poeți buni – atras irezistibil de roman, Marin Mălaicu-Hondrari este un spirit cultivat, puternic interiorizat. Discursul său “alb”, de un rafinament aproape auster, are o discretă, dar autentică noblețe, iar nevoia de echilibru “clasic” merge mână în mână cu fascinația “coborârilor în Infern”. Marele său atu, pe care cred că va ști să-l exploateze până la capăt, este forța interioară, dublată de o capacitate neobișnuită de esențializare a experiențelor-limită.” (Paul Cernat)

Maria

Cât poți să te gândești la un om? Tot timpul, știu ce zic, la un om te poți gândi tot timpul, iar când dormi îți apare în vis. E pur și simplu năucitor. Și înainte de a ști că se îndrăgostise de mine, am știut că îl iubesc și că nu vom avea nicio șansă, nu-l puteam părăsi pe Javier și nu puteam trăi fără Adrian. Tocmai mie să mi se întâmple una ca asta! Dar dacă tot mi se întâmplase, am hotărât să accept, mi-am pus pătura în cap, cum se zice. Bunica lui Javier, Dumnezeu să o odihnească în pace, o femeie cu adevărat deosebită, îmi repeta că în viață este important să știi să transformi în avantaj ceea ce aparent îți este potrivnic. Distanța care ne separa îmi asigura iluzia castității, mii de kilometri de castitate, apoi într-o asemenea relație nu există șosete murdare, nici probleme economice. Totul se consuma la nivelul limbajului și al tăcerii. Uneori, când vorbeam cu el pe messenger, mă apucau atacuri de exhibiționism și mă dezbrăcam și ne prăpădeam de râs și m-aș fi masturbat, dar gândul că aș fi mânjit relația noastră mă împiedica să o fac. Îmi făceam cârlig degetul mare și mi-l mușcam și el râdea și eu râdeam și amândoi ne prăpădeam de râs, până la lacrimi.
După ce Adrian a plecat din Candás, nu găseam un motiv întemeiat ca să lipsesc de acasă, singură, câteva zile. Nu apărea niciun concert, părinții mei nu aveau nevoie de mine la Madrid, Javier își găsea de lucru numai și numai pe lângă casă. Adrian era în Córdoba, la opt sute de kilometri depărtare. Ne scriam emailuri, vorbeam la telefon. Locuia cu două lesbiene, mi-l imaginam excitat tot timpul. Apoi n-am mai rezistat și mi-am forțat norocul, o dată pe an puteam și eu să-mi forțez norocul, și ne-am întâlnit la jumătatea drumului, la Madrid. El avea ceva probleme, fusese în România și se întorsese, nu știu ce fel de probleme, niciodată nu-mi vorbea despre problemele pe care le avea, vorbeam strict despre noi, despre relația noastră stranie, despre iubirea asta imposibilă, reluam la nesfârșit momentele trăite împreună, poate de aceea știu totul pe de rost, fără calendar, fără poze, pot spune fără ezitare ce culoare aveau biletele de autobuz când a plecat în Córdoba, sau ce zi era când l-am văzut în Madrid pe Julio Cortázar. Vineri, o zi superbă, ne așezaserăm pe o terasă pe trotuar, eram de două zile împreună în Madrid și beam bere iar în fața noastră era o farmacie și în acea farmacie a intrat un tip care semăna leit cu Julio Cortázar tânăr. Adrian nu-l văzuse, așa că am așteptat cu sufletul la gură să iasă din farmacie. Îmi doream ca Adrian să-l vadă. Când în sfârșit a apărut în ușa farmaciei, Adrian s-a schimbat la față. Asemănarea era izbitoare. Dumnezeule, a zis, dar e chiar Julio Cortázar tânăr și eu eram fericită că-i provocasem o asemenea bucurie, să se întâlnescă cu Cortázar în Madrid, în timp ce mă ținea pe mine de mână, asta era de domeniul visului, a zis. Apoi, cu vocea lui seducătoare, mi-a vorbit iar de Cortázar, despre cum începuse, în repetate rânduri, să citească romanul 62.modelo para armar și niciodată nu reușise să-l ducă până la capăt, mereu intervenise câte ceva, un exemplar îl pierduse, altul rămăsese în România și dispăruse, unul îl dăruise și ca un făcut, de fiecare dată se apucase să citească romanul într-o locuință temporară, într-o rulotă în Córdoba, într-o cameră de hotel, într-o locuință închiriată. Cortázar și scrisul fără a fi distras, menos comprometido, yo que no veo más que las nubes y puedo pensar sin distraerme, escribir sin distraerme. Încă de pe atunci îi spuneam că auzisem la radio că oamenii care gândesc zilnic într-o limbă și folosesc alta, ei bine, oamenii aceia cu timpul devin nevrotici. Partea stranie este, a zis el, că dacă sunt în Spania gândesc românește și mă exprim în spaniolă, iar dacă sunt în România gândesc în spaniolă și vorbesc românește.
Eram în Madrid și ne puteam spune orice, nu existau suspiciuni, nu pica internetul, nu eram siliți să închidem messengerul, nu se terminau fisele când ți-e lumea mai dragă, nici cartelele, eram împreună și dacă aveam chef să ne sărutăm, ne sărutam, dacă aveam chef să ne plimbăm, ne plimbam și tot așa, de pe o terasă pe alta, dintr-o cafenea în alta, fără muzee, fără castele, arareori intram într-o librărie și atunci da, picam în capcană, ne separam temporar, ne reîntâlneam printre rafturi, ne îmbrățișam și fiecare spunea ce văzuse interesant până când nici unul nu mai suportam atâtea cărți și ieșeam în stradă unde reîncepeam să râdem și atunci îl numeam ex-taciturn, ori dacă mergeam tăcuți unul alături de celălalt, îl întrebam dacă redevenise taciturn și el se grăbea să răspundă nu nu nu, doar că atâtea cărți… Atâtea cărți ce? ziceam eu. Nimic. Atâtea cărți, spunea. Atât. Și nu continua niciodată, chiar dacă l-am auzit în repetate rânduri spunând atâtea cărți, niciodată nu a continuat, dar chiar dacă nu continua niciodată, mereu am înțeles ce trecea sub tăcere.
Ne plăcea să ieșim noaptea, dacă eram în Córdoba ne plimbam pe străduțele din centrul istoric ori printre halele industriale din Las Quemadas, unde patrulele de jandarmi și paznicii de noapte ne priveau cu suspiciune, uneori chiar ne legitimau și eu mă grăbeam să le arăt buletinul, o grijă aproape inutilă pentru că românii erau tolerați în țara asta, dar preferam să nu risc, se uitau la buletinul meu și ne lăsau în pace să bântuim și să râdem, să ne amintim cu greu unde parcasem mașina. Dacă eram în Madrid ori în Barcelona preferam străzile animate, locuri în care trebuia să ne ținem de mână ca să nu ne pierdem unul de celălalt, adeseori intram în baruri unde se cânta live și după concert stăteam la coadă la wc. Dacă încurcam stațiile de metro el râdea de mine ca de una care mereu se lăuda că a copilărit la Madrid și atunci îi spuneam că mă făcuse să-mi pierd capul și el se oprea din râs.
Apoi venea ziua când trebuia să ne despărțim, ziua în care trebuia să mă întorc acasă. Făceam într-așa fel încât să nu ne despărțim noaptea, chiar dacă noaptea dinaintea despărțirii era mai puțin veselă, oricât ne prefăceam noi și ori de câte ori ne-am fi despărțit, noaptea dinaintea separării temporare părea de fiecare dată sfârșitul lumii și dimineața ne găsea buni de nimic, împachetam mecanic ce era de împachetat și beam o cafea, apoi ne îndreptam cu moartea în suflet spre aeroport, ori spre gară, ori spre autogară și el de fiecare dată spunea că zilele cu mine sunt cele mai fericite zile din viața lui, apoi imediat, ca pentru a șterge ceva din sobrietatea acestor vorbe, adăuga : el amor, esa palabra.
Mă trezeam singură, căutându-mi mașina, cu privirea împăienjenită, ori într-un taxi, tulburată, incapabilă să conversez cu taximetristul. Niciodată nu am putut să dau ochii cu Javier imediat după despărțirea de Adrian. De fiecare dată lăsam să treacă măcar o zi înainte de a mă întoarce acasă. Mă duceam la părinții mei. Încercam să-mi revin. Îmi dădeam cu cremă bărbia care se iritase de la atâtea săruturi. Verificam atentă bagajul ca nu cumva să se fi strecurat vreun obiect care să trezească bănuieli. Trebuia să disimulez și să tot disimulez și nu aveam pe nimeni atât de apropiat încât să-i pot vorbi despre nebunia pe care o trăiam, mă gândeam că dacă aș fi putut vorbi cu cineva mi-ar fi fost mai ușor. Dar nu era nimeni, absolut nimeni, eu nu aveam un Parfenie, ori un The Great, sau o Stăpâniță, așa că mă întorceam la prietenii mei, unicii demni de încredere, Mahou și chiri, la cabinele telefonice și la yahoo. Partea bună cu computerul era că Javier nu se atingea niciodată de el, îl considera o mașină infernală. Îmi atrăgea atenția că nici nu deschideam bine ochii și deja eram pe computer. Sigur că purtarea mea îl făcea suspicios. Înainte de Adrian, treceau zile întregi fără să mă ating de laptop, dar asta era înainte și acum totul se dăduse peste cap. Înainte de cafea, înainte de a mă spăla pe față, verificam dacă Adrian era online. Ne informam cu repeziciune cum urma să fie ziua, care erau orele în care am fi putut să coincidem. Ce nebunie! Dacă mi-ar fi spus cineva că va veni un bărbat pentru care îmi voi pierde capul, i-aș fi râs în față. Iată că s-a întâmplat. Ce va fi de noi, ne întrebam noaptea, când eram departe unul de celălalt. Ce se va întâmpla cu noi? Cred că fiecare, în singurătate, se întreba asta mult mai des. Au fost și momente atât de grele încât să-mi spun gata, așa nu se mai poate, că nu are niciun rost, că nu se întrevede nicio soluție. În astfel de momente, prezența lui Javier mă incomoda, așa că plecam, ieșeam din casă pur și simplu, fără să spun unde mă duceam, fără să-l anunț. Dacă era noapte, făceam o tură de baruri, intram într-un local, beam ceva și încercam să uit de Adrian și de Javier, nu, de Javier nu, nu el îmi bântuia mintea, ci Adrian, apoi plăteam, părăseam localul și alegeam altul, singură, absolut singură și cred că se citea ceva pe fața mea pentru că nimeni nu încerca să-mi facă avansuri, iar dacă mă apuca ziua, mă duceam la plajă, mă scufundam în apă, stăteam în apă până îmi clănțăneau dinții. Când reveneam acasă, o făceam fără niciun chef. Apoi intervenea ceva și căpătam iar puteri și tot așa, cu nervii întinși ca o coardă de bas și cu părul lăsat să crească pentru a-mi acoperi sânii până când el avea să îi atingă din nou.

Fragment din romanul cu acelasi titlu, în curs de apariție la Editura Cartea Românească

Citește și