AVANPREMIERA / Inamici publici

Totul a inceput printr-o indiscreție apărută in gazeta franceză intitulată (coincidență!) Le Journal de Dimanche (Ziarul de Duminică) din 15 iunie anul trecut: directoarea Editurii Flammarion, Teresa Cremisi, avea să anunțe peste doar două zile, pe 17 iunie, in fața a 300 de librari, apariția in octombrie a unei cărți secrete, scrisă „la patru mâini”, și al cărei prim tiraj avea să fie de 150.000 de exemplare (!!!). Incepând de aici, mașina de rumori avea să se ambalaze ca niciodată, creând cel mai mare buzz literar al ultimilor ani. Ziariștii aveau să-i descoasă până și pe tipografi. Au apărut zeci de ipoteze, până și aceea că volumul, de fapt, nu există. In cele din urmă, a apărut ca sigur numele unuia dintre autori: Michel Houellebecq (care se dăduse de gol intr-un interviu din revista Technikart). Bun, Houellebecq, dar cine este al doilea? S-au vânturat numeroase variante, care mai de care: Michel Houellebecq și Carla Bruni; Michel Houellebecq și Andre Glucksmann; Michel Houellebecq și Lionel Jospin; Michel Houellebecq și Maurice G. Dantec, Michel Houellebecq și Frederic Beigbeder. Ei bine, până la apariția in librării, pe 8 octombrie 2008, numele lui Bernard-Henri Levy nu a fost pronunțat. Odată ieșită pe piață, cartea de dialoguri-confesiuni („Inamici publici”) a celor doi copii teribili ai literelor franceze avea să facă furori. Amintiri, detalii biografice niciodată mărturisite, judecăți dure despre confrați și despre soarta literelor la inceputul mileniului trei, considerațiuni despre politică dar și delicatese filosofice – totul cu mult umor, ironie și autoironie, intr-un volum incendiar care și-a epuizat primul tiraj in doar câteva săptămâni. Volumul, in traducerea lui Daniel Nicolescu, va apărea in curând pe piața noastră, la Editura Polirom.   20 mai 2008   Scrisoarea dumneavoastră, dragă Bernard-Henri, mi-a provocat de astă dată niște reflecții indelungate dar neproductive, așa cum mi se intâmplă intotdeauna când mă gândesc la problemele de strategie (mi-ar fi plăcut să dezvolt o pasiune pentru Sun Tzu și pentru jocul de go, sau măcar pentru șah și Clausewitz; din păcate, in materie de jocuri, n-am reușit niciodată să depășesc nivelul belotei, al lui Mille Bornes, ori, in ultimă instanță, al tarotului; nu știu de unde mi se trage, pentru că imi plăcea matematica, ba chiar mă și pricepeam). La drept vorbind, bănuiam că in materie de calomnie dobândiserăți o experiență destul de temeinică; nu făceam insă decât să bănuiesc,  iar asta reprezintă o dovadă a succesului dumneavoastră, dar și a limitelor lui. Ce știam era că diferite zvonuri neplăcute fuseseră răspândite pe seama dumneavoastră; aș fi fost insă incapabil să reconstitui sau repovestesc fie și o singură astfel de istorie (câtă vreme mi s-a intâmplat, totuși, să citesc ziarele in ultimii ani). Prin urmare, tipii sunt cu adevărat nuli; nici măcar nu sunt in stare să născocească o poveste memorabilă, lucru pe care orice romancier mediocru il izbutește. Cu toate astea, lasă o dâră, o pată; și le merge, funcționează, o știți prea bine, pentru că faceți parte, de mai mult timp decât mine, din categoria țintelor firești. Are cineva vreun strop de ură, vreo „pasiune tristă” de revărsat? Ei bine, există niște locuri unde se poate face asta; BHL, de pildă. Las’ că nici Houellebecq nu stă rău, e destul de bine cotat in momentul de față. Atunci când am inceput această corespondență, m-am gândit uneori că aveam să-mi fac niște dușmani noi – ai dumneavoastră. Apoi insă, incurajat de exemplul pe care mi-l ofereați, și spunându-mi că era intr-adevăr util „să reperez pozițiile adversarului”, m-am apucat din nou să dau căutări pe Google. Incet, incet, dar cu o limpezime din ce in ce mai mare, mi s-a infățișat o concluzie curioasă, dar semnificativă: avem deja aceeași dușmani. Lucru cu atât mai evident pe internet, unde oamenii se dezlănțuie fără cea mai mică pudoare, unde totul este exagerat, insultător și vulgar.Lăsând deoparte această dimensiune de vulgaritate suplimentară (până la urmă, poate e normal ca internetul, câtă vreme creează condițiile „satului global”, să aducă printre noi și ceva din jovialitatea grosolană a obiceiurilor rurale), trebuie să recunoaștem că internetul aduce puține avantaje, in comparație cu presa scrisă tradițională. Ba chiar e intristător să constați cât de modest e felul in care omenirea folosește această unealtă extraordinară. Printre dușmanii noștri cei mai statornici și mai nemiloși se află, in primul rând, toate site-urile (Bakchich. Info este, intr-adevăr, un bun exemplu) al căror demers editorial se apropie de cel al săptămânalelor Le Canard enchaine și Voici – nu pot să găsesc vreo diferență semnificativă intre aceste două publicații (singurul lucru care ar fi de spus e că, pe vremea când Frederic Beigbeder ținea cronica literară in Voici, aceasta era mult mai bună decât cea din Canard). Am citit destul de des tot soiul de informații care mă priveau, in rubricile „Indiscreții”, „Telefonul roșu” etc. și care s-au inmulțit la culme in presa ultimilor ani; indeobște erau false, uneori la modul grotesc. Dar laurii pentru minciună, la nivelul intregului peisaj media, se cuvin revistei Le Canard enchaine. Niciodată, nici măcăr o singură dată nu am citit in Le Canard enchaine o informație exactă despre mine. Cel mai adesea, nici măcar nu era vorba despre exagerări, sau despre interpretări tendențioase, ci, pur și simplu, despre ficțiuni, despre minciuni, in sensul cel mai precis și mai ingust al termenului. Este stupefiant, dacă stăm să ne gândim că oamenii care citesc Le Canard enchaine iși inchipuie că găsesc acolo informații secrete, ascunse de marele public, date la iveală cu prețul unei răbdătoare munci de investigație. Lucrurile sunt mult mai simple: tipii inventează, scriu, pur și simplu, ce le trece prin cap. La fel de stupefiantă este și desăvârșita impunitate de care se bucură. Și de care vor continua să se bucure: justiția are reputația, suficient de bine inrădăcinată, că este complexă și greoaie, așa incât puține victime (cu excepția oamenilor politici și a indivizilor care dispun de serviciile celor activează in justiție), vor face efortul să pornească un proces. Ca să nu mai vorbim că nimeni n-are chef să-și pună presa in cap, câtă vreme e mai simplu să lase totul baltă. Să mai adăugăm la asta și rușinea difuză pe care o resimțim, intotdeauna, atunci când trebuie să ne justificăm in fața celor pe care-i disprețuim… Printre dușmanii noștri cei mai statornici și mai nemiloși sunt toate acele site-uri, acea cohortă scârboasă și inspăimântătoare de site-uri ultra-stângiste al căror model, de această dată, ar putea fi publicații precum Le monde diplomatique sau Politis, dar care, conform logcii maximaliste a internetului, merg mult mai departe decât acestea și, atunci când e vorba despre oameni ca noi, nu se află departe de instigarea la crimă. Aici se poate vedea că pactul impotriva naturii dintre ultra-stângiști și islamiștii radicali nu este câtuși de puțin o vedenie a lui William Goldnadel, ci, din ce in ce mai mult, o realitate. Ii las pe acești tipi, care găsesc toate scuzele posibile islamiștilor – pentru că ar fi „religia celor sărmani” – sau care descoperă convergențe intre gândirea marxistă și sharia, să-și vadă de responsabilitatea lor istorică, dar afirm că fiecare agresiune sau crimă antisemită care se produce, acum sau in viitor, in suburbiile pariziene, le va datora câte ceva.   Când toate astea se vor fi liniștit puțin, atunci când vom fi morți de-a binelea, un istoric din viitor va putea cu siguranță să tragă invățăminte serioase din faptul că am deținut și unul și altul, aproape in aceeași perioadă, rolul de inamici publici. Nu mă simt in stare să dezvolt ideea, nu e decât o impresie, destul de stranie: am insă sentimentul că acela care va izbuti să priceapă de ce tocmai noi, care suntem atât de diferiți, am devenit principalii cai de bătaie din Franța epocii noastre, acela va ințelege, in același timp, o grămadă de lucruri privind istoria Franței acestor vremuri. Cu toate astea, acum, in acest moment când suntem aproape in viață, situația este destul de anevoioasă. Vă sunt recunoscător că nu ați incercat să mă convingeți că „totul se va rezolva”. Pentru că, de fapt, nu se va aranja deloc; și-atunci, cine anume ne-ar putea veni in sprijin? Ei bine, dacă e să mergem drept la țintă, aceștia vor fi chiar acei cititori anonimi (anonimi sau celebri, in fond nu contează, in orice caz, insă, vor fi niște cititori) intâlniți pe internet sau uneori pe stradă. In aceste imprejurări, dialogurile n-au nimic artificial și nici sfios. Ei se știu numeroși, mă consideră (pe bună dreptate, sau nu, in proporții cu adevărat variabile) supraocupat cu tot soiul de treburi, așa că trebuie, la rândul lor, să meargă direct la țintă. Primul lucru pe care ei mi-l spun, cel mai important, este să continui să scriu. In general, imi comunică asta intr-un fel cât se poate de simplu și de brutal. Fraza pe care o folosesc cel mai adesea este: „Continuați să scrieți!”   Dar de ce mi-or fi spunând asta? Scrierile mele, cred, nu lasă deloc impresia vreunei suferințe ieșite din comun. Intrebat frecvent dacă scrisul este pentru mine o suferință sau o plăcere, n-am știut niciodată ce să răspund; adevărul e că reprezintă altceva, care poate să imbrace amândouă aceste aspecte. In orice caz, reprezintă o extremă excitație nervoasă, o exaltare, care mă epuizează degrabă. Intr-un lung articol apărut in neobișnuita publicație care este La Revue des Deux Mondes (e ciudat când te gândești că e o revistă care există de pe la 1830, dacă nu mai devreme, care a cunoscut și a susținut inceputurile romantismului), un autor numit Marin de Viry schița o paralelă interesantă intre literatură și ciclism. Cel mai adesea sunt lăudate etapele de munte, in care fiecare frază adăugată celorlalte, intocmai fiecărei invârtiri de roată, dă impresia unui efort supraomenesc; etapele de șes, unde aparent nu se intâmplă nimic, dar unde situația se poate schimba in fiecare clipă, au și ele farmecul lor; etapele lungi pe un teren plat, sau pe unul aparent plat. Am impresia că autorul mă compara cu o etapă de șes; amabil din partea lui, dar cred nu e intrutotul adevărat. Inainte de orice, romanele mele mă duc cu gândul la coborâri (puțin cunoscute in general, publicul nu se-nghesuie la coborâri, e un exercițiu prea abstract, până și motocicletele televiziunilor ezită, de teamă să nu iasă in decor). Am impresia că scriu un roman atunci când orânduiesc anumite forțe care, in mod obișnuit, ar trebui să conducă textul spre autodistrugere, spre explozia spiritelor și trupurilor, spre haosul total (trebuie să fie insă niște forțe naturale, care să dea impresia că sunt ineluctabile, care să pară la fel de stupide precum gravitația sau destinul). Din acest moment, munca mea constă in menținerea mașinii pe drum și, chiar dacă o las uneori să ajungă pe buza prăpastiei, nu-i ingădui insă să se prăbușească. E istovitor, davă vreți, dar nu in sensul obișnuit; mi se pare mai degrabă periculos.     (…) Fiindcă in societatea noastră, important este ca oamenilor să le fie rușine de ei inșiși; s-ar putea chiar ca rușinea să fi devenit mijlocul fundamental de dresaj. Vă plângeați, in discuțiile noastre precedente, dragă Bernard-Henri, că sunteți considerat o persoană lipsită de umor; e posibil ca aceasta să fie calitatea dumneavoastră de căpătâi. Ce este oare, de fapt, umorul, dacă nu rușinea a trăi cu adevărat un sentiment? Dacă nu un fel de tur de forță, o piruetă de sclav elegant in fața unei situații care ar pretinde, in mod normal, disperare sau furie? De aceea, devine de ințeles faptul că umorul este astăzi atât de apreciat. Sunt insă pe cale să propovăduiesc unui prozelit. Am zis mai inainte că nu „credeam in evrei…” Desigur, la modul general e adevărat, cu toate acestea, in anumite privințe… Pentru că, in mod hotărât, evreii au dezvoltat, mai mult decât toți ceilalți, acel celebru simț al umorului care le permite, vai, să indure aproape orice. Iar astăzi s-a petrecut o schimbare fundamentală, și este o adevărată bucurie să-l vezi pe Israel luptând. Oare tocmai contrazic tot ce v-am mărturisit de la inceputul corespondenței noastre incoace? Oare afirm că, in cele din urmă, aș prefera să lupt? Nu, nu intru totul. Până acum, in decursul vieții mele, refuzul luptei (sau, uneori, chiar lupta) a fost consecința unei alegeri. Am preferat să merg la un proces, decât să recurg la niște „scuze publice”, lucru cu care organizațiile musulmane s-ar fi mulțumit. Dimpotrivă, am preferat să-l ignor pe ziaristul. Am ales să nu ripostez și să intrerup orice fel de comunicare, atunci când un jurnal sau altul au publicat detalii privind viața mea, detalii care nu sunt indeobște date tiparului decât atunci când o persoană este implicată intr-un proces criminal (deși, până și atunci, anumite ședințe se desfășoară cu ușile inchise). Acum, odată cu această poveste a mamei mele, e pentru prima oară in viață când trăiesc impresia că nu am de ales. Sunt intocmai unui om care, rătăcit printre nisipuri mișcătoare, știe că orice mișcare nu va putea, agitând și mai abitir mocirla, decât să-i grăbească scufundarea.       27 mai 2008   Propun, dragă Michel, să incetăm cu noroiul, ura, caii de bătaie, calomnia. Am spus tot ce se putea spune despre asta. In privința poveștii cu mama dumneavoastră, suntem, desigur, departe de a fi spus totul. Ca și despre acea afacere islamisto-stângistă, acea nouă mare alianță intre noii roșii și noii cafenii, acea axă intre intârziații de la Monde diplo și escadroanele morții cu nuanță Jihad, cărora cred, la rândul meu, că nu le-am zărit decât punctul de plecare (dezacordul nostru se referă la Islamul propriu-zis, pe care am intotdeauna grijă să-l deosebesc de islamism – nu din prudență, de bună seamă; și nici din grijă pentru „corectitudinea politică”, ci pentru că gândesc, sincer, că Islamul ca atare nu este, nicicum, străin de spiritul iluminist, de democrație, de libertăți). Cât privește restul – dușmanii dumneavoastră și ai mei, interesele lor comune, acest secret al epocii pe care vom incepe să-l deslușim de-abia când se va vedea mai clar in netrebnica lor comunitate, motivele care fac ca un scriitor să fie mai detestat decât altul – cred, cu adevărat, că am spus totul și că acești pioni, acești biografi cu simbrie sunt niște nulități, niște cloncani, niște turnători, niște șacali placați pe ceva viu, niște găunoși. Asupra acestui punct, mai doresc să vă spun doar un ultim lucru: eu nu mă consum, in ultimă instanță, prea tare, nu le răspund niciodată acestor indivizi și vă recomand să adoptați aceeași atitudine, deoarece, dincolo de poveștile cu pasiunile triste sau netriste, dincolo de preocupările pentru strategie și pentru ripostă, dincolo de Spinoza și de Hobbes, ei chiar nu se află la nivelul cuvenit. Există in schimb, in scrisoarea dumneavoastră, două lucruri care m-au condus, și pe mine, la niște reflecții probabil inutile – deși… In primul rând, povestea inceputurilor dumneavoastră: lipsa de dorință, după cum spuneați, „de a ieși in față”; acea timiditate de principiu care făcea din tânărul Houellebecq omul cel mai puțin pregătit cu putință „să joace un rol public”; intr-un cuvânt, neințelegerea de la care a pornit totul. Și apoi, ceea ce afirmați, un pic mai inainte, despre „forțele” care vă guvernează, sau nu, textele; despre problemele dumneavoastră de „ghidon” și de „frânare”; despre concepția dumneavoastră privind literatura nu ca tauromahie, ci ca o formă de ciclism; și despre ceea ce dezvăluiți, prin urmare, atât despre felul in care lucrați cât și despre pasiunea dumneavoastră pentru scris.     Cel dintâi punct mă interesează pentru că, deși poate să vă pară și mai surprinzător in cazul meu decât in al dumneavoastră, nici eu nu eram pregătit să devin cel ce sunt. N-aș putea spune că mi-a fost greu „să-mi joc rolul de autor”, atunci când acesta s-a prăvălit pe capul meu. Nici că am fost, in copilărie și apoi in adolescență, afectat de acea fire timidă, ștearsă și, in orice caz, fugind de lumină, pe care o ghicesc printre rândurile povestirii dumneavoastră. Este insă sigur că mă simțeam cu desăvârșire fericit de notorietatea locală, minusculă și locală, pe care o aveam printre colegii de școală, in micile grupuri, in bandele pe care le frecventam. La fel de sigur este că, atunci când mă proiectam in viitor, atunci când imi inchipuiam, precum toți tinerii, parfumul vieții visate, intrevedeam aventuri, lupte, poate niște cărți frumoase și, aureolând toate acestea, un soi de strălucire – o strălucire rară, insă, și, incă odată, locală și care, in orice caz, nu trebuia să capete forma acestei „celebrități” care mi-a pecetluit, ca și dumneavoastră, soarta. Printre băieții de la Școala normală erau unii care visau să ajungă miniștri sau, precum fostul normalian Geroges Pompidou, președinți ai Republicii. Mai erau și alții care se vedeau, care se doreau ditamaiscriitorii, după modelul acelor „Archicubes”, pe atunci in plină glorie, care erau Sartre sau Raymond Aron. Puteau fi intâlniți și unii, de felul omonimului meu Benny Levy, care, arzând oarecum etapele, iși trăiau, incă de pe-atunci, clipa prezentă, in chip de reincarnare a lui Lenin dojenind poporul sovietic. Nu mă incerca niciuna dintre aceste porniri. Nu-mi amintesc să fi fost ispitit vreodată (in mai 68, bunăoară) să iau cuvântul la vreo adunare generală. Și, cu atât mai puțin, nu-mi amintesc să mă fi dus să-mi visez destinul, precum normalienii lui Jules Romain, in fața coloanelor Panteonului. Ce-mi amintesc este chiar contrariul: in ziua inceputului de an școlar 1966, un coleg aflat in fața imbulzelii care se formase in galeria acoperită unde se intâlneau, intre cursuri, elevii celor două clase pregătitoare de anul intâi și ai celor două de anul doi, a inceput să facă, in paralel, portretul normalianului Pompidou și pe cel al obscurului său condiscipol, latinistul Pierre Grimal – și eu care, fără nicio urmă de ezitare, mi-am amestecat vocea cu cea a protestelor care se ridicau impotriva acelui băiat, intr-atât de naiv incât iși inchiupuia că poate să compare viața ratată a unui viitor președinte, care putea fi văzut in fiecare seară la televizor, cu marea viață, cât se poate de ispititoare și de frumoasă, a unui traducător din Seneca cel tânăr, din Plaut sau din Terentius și pe care nu-l intâlneam, in schimb, decât in sala de lectură a bibliotecii Școlii. Iar când mă gândesc la cei pe care-i admiram și cărora visam să le semăn, imi vin in minte, intr-adevăr, fie vreun specialist in Plaut și Terentius; fie vreun profesor de filosofie care a tradus, precum Jean Hyppolite, Fenomenologia spiritului; fie, la o adică, și ca să rămânem in categoria marilor complotiști hegelieni, tenebrosul Alexandre Kojeve, cel despre care doar unii dintre noi, foarte puțini, știam că este maestrul maeștrilor noștri; fie Louis Althusser, pitit, precum Minotaurul, in biroul de la parterul Școlii și care era Sfântul sfinților in materie de marxism modern; fie, in sfârșit, și ca să schimbăm definitiv registrul, un play-boy, complet necunoscut, de astă dată, care se numea Paul Albou și despre care citisem, cândva, și fusesem năpădit de gelozie, că era amantul de taină al lui Brigitte Bardot. Nu-mi inchipuiam – ca să reiau formularea dumneavoastră – că putem „subjuga” mai multe persoane deodată. Mă gândeam că autoritatea este aidoma conceptelor: pierde, in materie de limpezime, ceea ce câștigă in extensie; pierde din intensitate, din incandescență, din forță ceea ce pare să câștige exercitându-se asupra celor mulți. Imi plăcea să seduc; ba chiar imi petreceam o grămadă de timp cu această indeletnicire; insă și eu credeam că spațiul firesc al seducției, lungimea sa de undă potrivită, izvorul ei nu era lumina, ci umbra. Și vă repet că, dacă aș fi avut de ales, pe-atunci, intre viața mea de acum și cea a nu știu cărui șef clandestin al Stângii proletare, organizație unde să se fi aflat adunată, lucru care astăzi s-a cam uitat, aristocrația cea mai prestigioasă a momentului, aș fi ales viața liderului clandestin. De altfel, faptele o dovedesc. Orice s-ar spune, faptele o dovedesc. Când am scris Lovecraft-ul meu, adică Les Indes rouges, am hotărât să o dau spre publicare lui Maspero, care era, desigur, editorul recunoscut al ultra-stângii. Un curent de care eram, ideologic, apropiat, dar, mai ales, a cărui doctrină anti-televiziune, anti-media, anti-cabotinism, mi se parea că se potrivește cu ideea pe care o aveam despre gândire și despre influența ei. Când, patru ani mai târziu, am publicat La Barbarie a visage humain, care avea să aibă succesul pe care-l știți, au existat și alte două fapte care spun mult despre starea mea de spirit: am scris cartea, in primul rând, din dragoste pentru o femeie pe care o suflasem unui producător de film, o femeie pe care mi-era teamă s-o văd plictisindu-se in acel mediu literar in care o introdusesem fără niciun avertisment și pe care gangsterul de Jean-Edern Hallier avusese fericita idee s-o angajeze la editura lui, cu condiția categorică să-i aduc, la fiece sfârșit de lună, câte un nou capitol din cartea de filosofie pe care avusese incontestabilul merit de a paria inainte de oricine altcineva; apoi, mai ales, când am terminat cartea, când Hallier a dat faliment și când m-am indreptat spre Grasset ca să consimtă să-mi recupereze biata carte abandonată, mi s-a părut perfect normal că acesta a inceput prin a refuza și că apoi a publicat-o fără tragere de inimă, doar ca să-mi facă plăcere, intr-un tiraj ridicol de 2.700 de exemplare – totul poate fi verificat, totul e consemnat in arhivele editurii… Cât privește, in sfârșit, faimoasa emisiune Apostrophes, unde s-a hotărât atât soarta cărții cât și a mea, adevărul e că m-am dus acolo nu neapărat de-andaratelea, ci cu ochii inchiși, orbecăind, intr-o deplină inocență, nu doar neștiind ce urma să se intâmple, ci nici care erau mizele pe care acest tip de tribună le punea in joc; eram departe, foarte departe de ținti, de a calcula sau de a dori nu știu ce intrare in lumină, la vârsta de treizeci de ani. E drept că, ulterior, am recuperat. Iar faptul că n-am făcut prea multe eforturi ca să mă intorc in acea zonă de umbră din care, așa cum tocmai vă povesteam, această carte m-a scos, e puțin spus. Dacă e să fiu ingăduitor cu mine, imi inchipui că atunci s-a declanșat un soi de capcană, de angrenaj, și, in același timp, de clinamen, pe care era greu să-l infrunt. Dacă e să fiu foarte indulgent, neezitând să-mi confer rolul cel mai măgulitor cu putință, imi spun că nu eram doar eu pe lume, fir-ar să fie! că mai exista și altceva decât problemele astea de scriitor care-și contemplă buricul, ingrijat de locul pe care și l-a căpătat in epocă! mai erau și burundezii, cei din Darfour sau bosniacii care n-aveau, nici ei, nimic de câștigat dacă s-ar fi intors in obscuritate! mai erau toate acele cauze bune și inalte cărora mă dedicasem și care aveau nevoie de această zarvă mediatică prelungită. In sfârșit, imi spun că dumneavoastră sunteți cel care are dreptate; că, intr-adevăr, „mergem in jos”; că, mereu, cedăm, mai devreme sau mai târziu, in fața aspirațiilor, viselor și ambițiilor de tinerețe; și că este cel puțin dubios să ascundem aceste renunțări, aceste mici lașități, adoptând, așa cum făcut eu, postura favorabilă de prieten al speciei umane. Bănuiesc că toate acestea sunt adevărate. Sunt adevărate laolaltă, și potrivit unor dozaje pe care eu insumi le ignor. Și-ar mai fi… Abia de indrăznesc s-o spun, deși este la fel de adevărat. In mod ciudat, in adâncul meu chiar nu mi-am schimbat părerea in privința reperelor mele. Continui să fiu fascinat, ca la douăzeci de ani, de acei uriași intransigenți care au insoțit, cu discreție, istoria generației mele și pe care ii numesc, in glumă, „imamii noștri de taină”: Benny Levy, după perioada lui politică și mutarea la Ierusalim; Robert Linhart, care il precedase la conducerea Stângii proletare și a cărui fiică tocmai a povestit, intr-un roman, despre felul cum tatăl ei s-a hotărât, intr-o bună zi, să amuțească; Jean-Claude Milner și Jacques-Alain Miller, acele două genii precoce care iși disputau, pe culoarele Școlii normale, paternitatea conceputului de „sutură”; sau Sylvain Lazarus, acel personaj enigmatic de pe urma căruia n-a rămas practic nicio carte, și a cărui operă nu este cunoscută decât prin intermediul referințelor pe care foarte mediatizatul Alain Badiou nu incetează să le facă la adresa tezelor sale „inedite” sau „apocrife” (!) – un personaj despre care imi inchipui uneori că există, poate, precum un erou borgesian, doar in imaginația câtorva visători nebuni, intârziați ai stângismului tinereților noastre, exact de factura lui Badiou. Cât privește, in sfârșit, televiziunea, și acel show permanent al cărui simbol – unul dintre ele – mă tem că am devenit: poate că, atunci când mă aflu acolo, nu par la fel de „terorizat” și de „plictisit” ca dumneavoastră; vă asigur insă că nu-mi prea mai face mare plăcere – și, oricum, incomparabil mai puțină decât pe vremea inceputurilor, când măcar aveam șansa să fiu inconștient atât in privința regulilor comediei, a grimaselor pe care s-ar fi cuvenit să le fac, cât și a consecințelor pe care aceste lucruri le-ar fi putut avea asupra restului vieții mele. Toate astea – doar ca să vă comunic trei idei. In primul rând că nu e deloc sigur că devii ceea ce ești; dumneavoastră sunteți o dovadă, iar eu – alta; de fiecare dată – triumf și domnie a confuziei. In al doilea rând, faptul că părăsirea, intr-un fel sau altul, a acestei scene supraexpuse reprezintă o idee a cărei perspectivă, departe de a mă neliniști, imi provoacă, atunci când mă vizitează, o bucurie spumoasă și plină de delicii: această părăsire s-ar putea produce cu forța sau de bunăvoie, ori printr-un exces teatral, vezi Gary – totul e posibil, imi convine oricum. In al treilea rând, aceste povești despre celebritate sunt mult mai complicate, mai pline de contingență și de neprevăzut decât crede această omenire post-warholiană, pentru care patima recunoașterii atinge asemenea culmi de isterie incât toți vor să devină staruri și sunt convinși că, dacă se vor strădui din răsputeri, vor și izbuti: cei care au urechi de auzit, s-audă! Imi pare rău că, spunând asta, am aerul că trântesc ușa-n nas câtorva dintre potăile care ne latră.   Și-acum, celălalt punct. Micile sau marile secrete de fabricație, pe care și le comunică intre ei doi scriitori, reprezintă o lege, fără excepții, de indată cei ei ating, in viața de zi cu zi sau, ca in cazul nostru, prin corespondență, un anumit grad de intimitate. Problema, de fapt, este de ce. Misterul, veșnicul și adevăratul mister, mai opac chiar decât cel al „angajamentului”, este de a ști cum se face că niște oameni, ca dumneavoastră sau ca mine, care s-ar putea indeletnici cu complet altceva, sau, trebuie s-o spunem, cu nimic, cu absolut nimic, doar lăfăindu-se, călătorind, visând, intâlnindu-se cu prietenii sau citind, aleg să-și petreacă atâta timp cu această activitate cât se poate de bizară, dacă stăm să ne gândim, care constă in meșteșugirea, modelarea, prelucrarea, ajustarea, incingerea la roșu a acestui alt material care sunt cuvintele. S-ar putea oricând riposta că e mai interesant decât să desfășori o meserie normală sau decât să rescrii, așa cum făceam la inceputurile mele, „cărțile” inspectorului Borniche sau ale ducesei de Bedford: știm, atât eu cât și dumneavoastră, că am depășit această fază și că ecuația noastră s-a schimbat. Am putea avea cochetăria – așa cum procedează adesea scriitorii – să ne refugiem indărătul oricăruia dintre marile răspunsuri canonice oferite, in 1919, la ancheta revistei Litterature. „De ce scrieți?” intrebaseră public cei trei tineri magnifici care erau Argon, Soupault și Breton. „Din slăbiciune”, avea să răspundă Valery. Din slăbiciune! Ce tupeu! Iertați-mă că o spun atât de brutal, dar n-am intâlnit nimic mai pompos, mai nesincer, mai vulgar, mai slab – intr-adevăr –, decât acest răspuns. Pentru mine, adevărul este infinit mai simplu. De când mă știu, sau, in orice caz, de pe vremea adolescenței, au existat două lucruri – nu trei, nu patru, ci două – care mi-au părut că merită trăite: in primul rând, să iubesc; vreau să spun să iubesc in sensul strict; adică să iubesc femeile; și apoi să scriu, doar să scriu, să-mi petrec nopțile, zilele, și din nou nopțile, pe tejgheaua mea de cuvinte, făcând aluatul să dospească, să capete formă, iar micuțele mele coloane de semne să stea timid in picioare… Faptul că este vorba despre aceste două pasiuni laolaltă nu trebuie să surprindă. Cred că ele sunt unul și același lucru. Zău, același lucru, la modul profund. Același fel de energie. Aceeași pulsiune. Aceeași compulsiune. Aceeași forță conținută și care se reglează. Același amestec de voluptate și de durere, de grabă și de răbdare, de bâjbâială și de limpezire bruscă. De ce scrieți? Pentru că nu poți face dragoste cât e ziua de lungă. De ce faceți dragoste? Pentru că nu poți scrie ziua intreagă. Când, in ce imprejurări ați fi capabil să renunțați la scris? Dacă va fi să fie, in ziua când cealaltă pasiune, cealaltă fervoare ar da semne de epuizare. E valabil și invers? Aceeași corelație, dar in sens invers? Desigur! Aceste lucruri, prin forța imprejurărilor, funcționează la fel de bine in ambele sensuri! Ce poate un trup?, intreba Nietzsche. Ce poate, ce vrea, și in numele cărui interes suveran? El poate o grămadă de lucruri. Eu nu sunt ca Beckett care, drept răspuns la același „de ce scrieți?”, va rosti, o jumătate de veac mai târziu, celebrul său „nu-s bun decât la asta”. Trupul meu poate, dacă i-o cer, o mulțime de lucruri care, aparent, n-au nicio legătură cu vreuna dintre cele două pasiuni ale mele. E in stare, de pildă, să muncească. E in stare să se deplaseze, să se ingrijească, să se intrețină, să locuiască, să doarmă, să se lupte, să facă zgomot, să se agite. Atât doar că eu sunt in așa fel construit incât toate aceste activități n-au avut niciodată vreo altă finalitate, pentru mine, decât de a-mi consolida una sau cealaltă dintre cele două pasiuni esențiale. Sunt astfel constituit incât nu fac aproape nimic care să nu fie legat de această dublă plăcere pe care mi-o procură, aproape in egală măsură, arta de a iubi și cea de a scrie. Am un trup care nu poate – in sensul tare al verbului „a putea” – cu adevărat decât două lucruri, care, de fapt, sunt unul singur: să iubesc și să scriu, să scriu și să iubesc, aflând in iubire izvorul scrisului și in scris sursa iubirii. Așa stau lucrurile. Faptul că pasiunea pentru scris poate să ocupe, in viața unui om, locul pe care vi l-am indicat, faptul că surclasează toate celelalte pasiuni, cu excepția celei de a iubi cu care intră in competiție sau cu care se amestecă, ține de o nevroză, destul de banală și ea – a se vedea irevocabila demonstrație a lui Sartre din acel adio spus cărților, din acel strigăt de ură și de revoltă impotriva fermecării prin literatură, care sunt, in realitate, Cuvintele. Atât doar că mie, personal, imi place acest farmec; nu-mi trece prin cap să scap de el – și, de altfel, de ce-aș face-o? in numele cărui motiv? nu am, insist, nicio pasiune de substituție; nu am o a treia pasiune pe care s-o pun in loc… Atât doar că, mai ales, acest donquijotism disperat, această pasiune pentru literă și pentru ecoul ei, această viață in și prin cuvinte, acest mod de a pune, in sensul propriu, cuvântul la inceputul lumii, dobândește in cazul meu (nu-i un motiv de laudă, lucrurile trebuie luate așa cum sunt, dincolo de bine și de rău) niște forme extreme, la limita burlescului. Ideile. De douăzeci de ani incoace n-am mai scris un roman, ceea ce, prin urmare, ar insemna că sunt, spre deosebire de dumneavoastră, un om al ideilor, care s-ar cuveni să pună ideile la postul de comandă. Or, pe măsură ce trece timpul, imi dau mai bine seama de următorul lucru: chiar in materie de idei și de adevăr, tot cuvintele sunt cele care hotărăsc totul. Există convingerea că un filosof este cel care spune: „Gata, am o idee, rămâne doar să găsesc cuvintele care s-o exprime”. Nicidecum! Experiența, experiența mea personală dovedește că este aproape intotdeauna invers! Cuvintele sunt cele care declanșează conceptele, iar nu conceptele cele care pun in mișcare cuvintele! Ideea potrivită răzbate prin spărtura, prin ochiul de senin, prin dâra de lumină pe care a creat-o lucrul cuvintelor. Viața. Nu-mi displac plăcerile vieții. Nu sunt nici melancolic, nici depresiv. Iar depresionist – nici atât. Adevărul e că, pe cât trece timpul, pe atât viața, cu bucuriile ei, cu satisfacțiile ei cotidiene, cu intâlnirile pe care le prilejuiește, nu mă mai interesează decât in măsura in care se rezolvă sau e capabilă să se rezolve (nu neapărat deindată, ci poate cândva, sub o formă sau alta, sub chipul unui roman, sau al unui film, sau al acestui mare fals roman care este jurnalul pe care il țin de treizeci de ani incoace, și pe care sper să-l pot desăvârși) printr-o soluție exprimată in cuvinte – niciodată, spunea Althusser, nu părăsești gândirea ca să intâlnești realitatea; odată pornit pe calea conceptului de câine, nu vei intâlni nicicând drăgălașul animal alcătuit din carne, oase și lătrături despre care Spinoza mai nota și că a incetat definitiv să muște; ei bine, in acest stadiu mă aflu; nu mi-am schimbat nici părerea, nici boala; iar in această privință, ca și in multe altele, sunt silit să admit că am rămas fidel, in mod paradoxal, bătrânului meu maestru dezavuat. Arta. Filmele. Obiectele frumoase. Chiar și cărțile, câtă vreme sunt și niște obiecte (vezi acea pasiune, pentru mine de neințeles, numită bibliofilie și despre care vorbesc, uneori, cu unul dintre maeștrii genului, Pierre Leroy). Aici, situația e de-a dreptul intristătoare. Fiindcă adevărul adevărat, cel pe care n-am indrăznit niciodată să-l mărturisesc așa cum o fac acum, e că nimic din toate astea nu mă intersează dacă nu este, din nou, un pretext pentru scris. Sunt in stare să-mi petrec o groază de timp intre Perugia, Monterchi, Borgo San Sepolcro, National Gallery, Staatliches Museum din Berlin, Frick Colection și Arrezzo, dacă editura „de La Difference” imi comandă o carte despre Piero della Francesca. Sunt in stare să văd și cel mai prost film in care a jucat Lauren Bacall, dacă știu că trebuie să-i folosesc figura cea arătoasă in acea altfel de carte, cu imagini și sunete, care va fi fost Le Jour et la Nuit. Să fac insă asta in mod gratuit, de amorul artei și pentru plăcere – ce plăcere, pentru Dumnezeu!? puțin imi pasă de-această plăcere! Imi dau seama cu groază că n-am mai sacrificat, de ani de zile, o zi sau doar o seară strașnică de scris de dragul plăcerii de a merge la un film, de a admira un tablou sau de a asculta o operă pe care să nu trebuiască să le folosesc, mai devreme sau mai târziu, intr-un text. Și-mi dau seama, cu o groază sporită, că, atunci când am isprăvit, atunci când mi-am predat textul ce mi-a fost comandat, când am tradus in cuvinte ceea ce am priceput din Mondrian, din Macao, dintr-un mare roman contemporan, din teatrul lui Thomas Bernhard, din colajele lui Warhol, din clișeele lui Richard Avedon, din ruinele din Lagos sau din Kabul, din America profundă, din ultimele nopți ale lui Charles Baudelaire, din filmografia lui Coppola sau a lui Woody Allen (singurul lucru care m-a salvat și care m-a determinat să fiu interesat totuși, in cele din urmă, de anumite lucruri, este – revenim mereu aici – această neostoită poftă de scris care, probabil, exact ca și in materie de dragoste, și-a modificat oarecum, in decursul timpului, situațiile și posturile), imi dau seama, deci, nu fără o oarecare stânjeneală, că, odată ce au fost așezate in cuvinte, odată ce au fost depozitate intr-o carte sau descusute intr-un articol, lucrurile incetează să mă mai privească: le abandonez; ele sunt, ca să zic așa, dezactivate; imi pot petrece restul zilelor fără să mă mai gândesc vreodată, de pildă, să revăd Triumful neprihănirii, al lui Piero della Francesca, tabloul care m-a vrăjit in ziua când, pentru a-mi scrie cartea, m-am dus să-l descopăr la muzeul Uffizi din Florența. Așa că sunt cu băgare de seamă. Există cazuri – in care, pe scurt, nu mai e vorba doar despre artă și cinematograf, ci despre politică, despre morală și despre soarta concretă a bărbaților și femeilor concrete – când sunt deosebit de atent la această latură devoratoare, prădătoare care reprezintă corelatul credinței in virtuțile unei indepărtări de sintaxă, in folosirea insesizabil nouă a unui semn de punctuație, intr-un cuvânt care sare din granițele uzului comun, in sunetul eliberat care țâșnește dincolo de tăcere și de zgomot… Acesta este motivul pentru care, in ultimă instanță, imi petrec atâta timp prevăzându-mă cu bariere de protecție, menite să mă ferească de mine insumi: un post de radio a cărui inființare am sprijinit-o la Bujumbura, ca să fiu sigur că mă voi intoarce acolo; corespondența răzleață cu niște tineri, imbătrâniți inainte de vreme, intâlniți, acum opt ani, la Viena, și pe care o parte din mine, imi dau limpede seama, ar putea fi ispitită să nu-i vadă decât ca pe niște figuranți in reportajul pe care il dedicasem, pe atunci, rezistenței anti-Haider; o prietenie de nevoie la N’Djamena, doar ca să păstrez legătura cu Darfour-ul; legătura frățească menținută cu o călăuză pakistaneză; sau chiar jurnalul Nouvelles de Kaboul, ținut trudnic in viață, ca să mă impiedic să-mi intorc privirile de-acolo… Acesta este insă adevărul. Aceasta este logica profundă. Cuvintele sau lucrurile? Nici măcar nu-mi dau seama cum de poate fi pusă această intrebare. Literatura sau viața? Viața căci literatura; viața, pentru mine, nu trăiește, nu este in mod profund și carnal viață, decât atunci când știu că ii pot smulge cuvintele. Chiar cu riscul de a o intemnița? Cu riscul de a o inchide in acele micuțe sicrie de hârtie despre care Sartre spunea, spre sfârșitul vieții, in convorbirile cu Madeleine Chapsal, că reprezentau adevărata substanță a Criticii rațiunii dialectice? Ei bine, nu. Dimpotrivă. Nu cunosc nimic mai „anti-sicriu” decât niște cuvinte imbinate cum se cuvine. Invers decât Sartre, care confunda punerea in cuvinte și punerea in sicriu, nu imi pot inchipui un loc mai fericit pentru viață decât o pagină de literatură. Și trebuie să vă spun, de altfel, că exact din acest punct de vedere, Baudelaire va rămâne mereu, după umila mea părere, mai vrednic de admirație decât Rimbaud: viața este altunde… ce greșeală să crezi că viața e in altă parte! ce nebunie de neiertat ca, atunci când ai fost un poet imens fără să te miști din Charleville, să crezi că trebuie să pleci spre Harrar ca să străbați limbile și să descrii vertijurile ce au urmat! un anotimp in infern… de ce doar un anotimp? Cât de mult imi place, prin comparație, nemăsurata bucurie baudelairiană a literei, eructată până și in ultimul „fir-ar să fie”! Aceasta era, dacă stau să mă gândesc, și convingerea rabinilor, care susțineau că stabilitatea lumilor se datorează cuvintelor. Trebuie să mai spun și că, in momentele mele de descurajare, când mă simt cu adevărat un ticălos, când mi-e rușine că am nevoie de șmecherii și de mementouri ca să nu-i uit pe cei din Darfour și din Afganistan, imi spun că, măcar, am rămas fidel marii și inaltei lecții a acestor Ințelepți. Doar cuvintele trăiesc, acesta este substratul doctrinei lor. Pentru ca să existe viață, e nevoie să faci să țâșnească scânteile potrivite din piatra, incinsă la culme, a cuvintelor – iată miezul Talmudului lor. Adevărata logică a viului, elementul său constitutiv caracteristic nu este celula, ADN-ul etc., ci țesutul palid al semnificantului, intriga subțire a cuvintelor. Aceasta este, mergând pe urma lor, rădăcina nevrozei mele literare.                                                                                                                                                                                                                                                                                                              Așa cred.  

Volum in curs de aparitie la Editura Polirom. Traducere de Daniel Nicolescu