AVANPREMIERA/ Insula Voaiorilor

“Insula Voaiorilor” are toate ingredientele unui roman de succes: stil inteligent, umor negru, sex ilicit, personaje controversate si, peste toate, o pelicula fina de ironie, tipic englezeasca.

Jeremy Shepherd este un tip inteligent, educat, cu o cariera de invidiat in fruntea unei reviste glossy londoneze, care este brusc lovit de revelatia inutilitatii lucrurilor pe care le face in fiecare zi. In consecinta, decide sa isi schimbe complet stilul de viata, parasind Londra pentru a se retrage intr-un mic orasel de provincie, uitat de lume, in casa parintilor sai. Se angajeaza pe un post de functionar public, o slujba lipsita de orice viitor, care il ajuta sa-si petreaca zilele.

In timpul noptii insa, duce o viata clandestina, implicându-se in relatii sexuale ilicite cu cupluri de necunoscuti, in spatiul public. si cum Anglia este recunoscuta ca fiind cea mai monitorizata si mai supravegheata tara din lume, noptile lui Shep (numele sau de cod in cadrul comunitatii care practica acest hobby) sunt cu atât mai pline de adrenalina. Jeremy Sheperd este un narator inteligent, credibil, al carui stil detasat si nihilist aminteste de personajele lui Houellebecq. Ultimele trei cuvinte din carte te lasa cu respiratia taiata, schimbând pe neasteptate perceptia cititorului asupra intregii povesti.

In “Insula voaiorilor”, sexul subversiv este – printre altele – o forma de manifestare a libertatii. In aceeasi masura este si o modalitate de revendicare de catre individ a propriei intimitati.

Presarat cu scene de un umor subtil, dar delicios, romanul lui Davies ne dezvaluie partea ilicita a Angliei provinciale, in care oamenii, organizati in comunitati secrete, practica un hobby mai putin obisnuit.

Daniel Davies s-a nascut in Sutton-Coldfield, lânga Birmingham, in 1973. A studiat engleza la Cambridge. A fost curator la Muzeul Britanic, apoi editor la jurnalul medical “The Lancet” si “Evening Standard”. A petrecut trei ani predând engleza in Barcelona, Praga si San Sebastian.

Ar trebui, poate, sa mentionez ca viata mea n-a fost tot timpul la fel ca acum. Traiam cu totul altfel. Aveam o cariera care putea fi considerata prestigioasa si bine platita. Dispuneam de o locuinta in Londra care ar putea trece drept luxoasa si amenajata cu gust. Obisnuiam sa ma culc cu femei care ar putea fi clasificate drept atractive si sofisticate.

Dar am renuntat la toate astea. Am renuntat la viata aia, din proprie initiativa. Odata ce-am luat decizia, am procedat elegant, fara mila, fara regrete si ezitari. Chiar si acum ma mir cât de usor mi-a fost sa-mi transform viata radical – de cât de usor i-ar putea fi oricui s-o transforme. Singura parte grea e luarea deciziei respective.

De ce-am facut-o? Pentru a urmari un altfel de vis: visul simplitatii, al modestiei, al autonomiei feroce. Odata ce un vis pune stapânire pe tine, rareori iti mai da drumul. Si, intr-o mare masura, acest vis a devenit realitate.

Daca-mi lipseste stralucirea si glam-ul vietii metropolitane? Câtusi de putin. Nu doresc sa ma intorc intr-un oras mare, cu atât mai putin in Londra – cel mai supraestimat oras din lume. Londonezii traiesc cu impresia ca orasul lor e centrul Angliei, pulsul Europei, axa principala a planetei. Cred ca e buricul pamântului, locul cel mai tare din univers, centrul cel mai funkyal gravitatiei.

Dar se insala. La Londra nu se intâmpla nimic. Oamenii se trezesc, se duc la serviciu si se intorc acasa. Asta e tot. Londonezii sunt prea epuizati ca sa mai faca ceva interesant; tavalugul orasului stoarce viata din ei. Si frica permanenta e un aspirator de sentimente: de câte ori n-am stat in metrou, cercetând rucsacurile celorlalti pasageri? Pentru mine, Londra e un neant, un vid. Indiferent ce-ai cauta, n-o sa-l gasesti acolo (asta daca nu cauti saracia, celibatul, singuratatea, depresia; sper ca Dick Wittington si-a luat pastilele de Prozac).

Nu: ma fut pe el de oras. Daca vrei sa traiesti, daca vrei sa ai parte de intriga, daca vrei posibilitati, vino aici – in provincie. Aici o sa gasesti adevarata Anglie, locul in care traieste nouazeci la suta din populatia ei. Aici e de trait. Aici ai parte de adevarata actiune.

La prima impresie, pare o parcare ca oricare alta din Anglia. De fapt, arata ca oricare parcare din orice tara. Apartine unui lant de supermarketuri cunoscut de catre oricare locuitor al Angliei. Probabil v-ati facut cumparaturile acolo chiar si voi. Dar ceea ce face parcarea sa fie tipic englezeasca (lantul de supermarketuri si-a deschis magazine chiar si pe continent) e ceea ce se afla deasupra, si nu in jurul ei. Nu ma refer la cer, nori, Dumnezeu; acestea n-au nimic englezesc – nu e nici aerul mai bogat, nici ploaia mai densa in jurul lor. Ma refer la obiectele acelea inalte si fusiforme care se inalta deasupra smoalei. Acele obiecte inalte si fusiforme care seamana cu niste semafoare. Seamana cu ele, dar nu sunt semafoare: sunt camere de supraveghere. Probabil ca nu le observati – sunt menite sa treaca neobservate. Si chiar daca le-ati observa, le-ati ignora cu siguranta. Si ce daca cineva va urmareste de undeva? Daca n-ati facut nimic rau (cel putin asa suna argumentul lor), de ce te-ar preocupa acest lucru?

Aceasta in sine este o atitudine tipic englezeasca. Suntem obisnuiti sa fim urmariti, nici macar nu observam. Si daca observam totusi, nu prea ne pasa. Camerele de supraveghere nu-i sunt caracteristice doar acestei tari, nici pe departe; dar numarul, densitatea lor, este. O stim cu totii, englezii sunt cel mai intens supravegheata natiune de pe Pamânt. Anglia e centrul de supraveghere al planetei. Exista o camera de supraveghere pentru fiecare al paisprezecelea cetatean al acestei tari – si numarul lor continua sa creasca. Cât mai e pâna când procentajul va ajunge la o camera pentru fiecare al zecelea om? Sau pentru fiecare al cincilea? Sau al doilea? Cât mai dureaza pâna când se va gasi o camera pentru fiecare dintre noi? Un inger pazitor pentru noi toti. Propria noastra santinela stralucitoare. Retributia noastra personala. Dar nu toata lumea e atât de blazata in privinta supravegherii. Eu, de pilda, nu sunt blazat in privinta asta. Faptul ca sunt supravegheat inseamna foarte mult pentru mine; viata mea sociala depinde de asta. Locul de munca e definitoriu pentru unii oameni. Altii se definesc prin activitatile lor din timpul liber. Eu fac parte dintre cei din urma.

Invârt cheia in contact: motorul incepe sa latre de parca ar fi viu. Bagata in marsarier, masina iese cu greu din parcare. Portbagajul e plin de cumparaturi: in ciuda vârstei, parintii mei au un apetit feroce. Conduc incet spre iesire, urmarind sagetile albe vopsite pe stratul de smoala.

Trec de un colt aglomerat. Niste baieti cu skateboard sar peste caramizi adunate intr-un loc. Altii joaca fotbal cu o cutie goala de coca-cola (descifrez numele lui Rooney pe spatele unui tricou al nationalei englezesti). In parcare mai sunt trei sau patru masini cu geamurile coborâte. In ele vad fete cu cercei de aur rotunzi si baieti cu sepci pe care scrie Burberry. Din masini se aude muzica hip-hop, fumul acru de marijuana ajunge pâna la mine. Dar pe mine ma intereseaza un alt colt al parcarii: cel care e tot timpul pustiu. Trec pe lânga el chiar acum, apropiindu-ma de iesire. Aceasta este partea pe care o cunosc cel mai bine. stiu cum se frâng liniile albe oglindite in usa. Stiu cum ascunde gardul viu acest colt de restul lumii. Stiu cum se desfac petele de benzina in toate culorile curcubeului. Stiu cum se simte smoala sub

genunchii mei. Acum, la 5.17, intr-o dupa-amiaza de vineri din luna aprilie, coltul respectiv e gol. Dar in sase ore o sa fie ocupat. Sper sa fiu si eu acolo.

Dar de ce-mi place tocmai acel colt? De ce nu celelalte trei? Mai priviti o data aceste CCTV-uri: aceste camere sunt proiectate ca sa arate ca niste semafoare. Acopera aproape toata parcarea, dar o bucata mica ramâne descoperita. Ca, de pilda, coltul pe lânga care tocmai am trecut. I-am dat numele de “cotetul”. Acesta este locul meu secret.

Stau in pat si citesc “Truismes”(1994) de Marie Darrieussecq (ca sa-mi imbunatatesc franceza care imi scârtâie). Naratoarea se transforma treptat intr-un porc. Barbatii vad in ea doar sexualitatea; modul in care o percep ii formeaza personalitatea. Cel putin, asa interpretez eu ingâmfarea autoarei. Pentru moment, meditez asupra literaturii transformarii. Exista o traditie considerabila, de la Ovidiu la Kafka. Ne e frica de gândul ca ne-am putea transforma in animale? Sau suntem sedusi de el? Ne e frica de o astfel de metamorfoza ca de o forma a mortii (o dizolvare a constiintei)? Sau tânjim dupa ea ca dupa un mod de evadare din propria umanitate (o intoarcere la originile noastre animaliere)? Ambele, probabil. Daca as putea sa ma transform intr-un animal, ce specie mi-as alege? O pasare, cred – o pasare de prada. Un soim mi-ar conveni. Elanul aerului si raza soarelui.

Mobilul meu scoate un beep: tocmai am primit un mesaj. Ma uit la ecranul albastru:

salut

ne vdm in 25′

gareth & sheena

Douazeci si cinci de minute trec repede; puteau sa ma anunte mai din timp. Oricum, macar stiu ca sunt pe drum. Imi inchid cartea si ma uit pe lista de cumparaturi (la ceea ce numesc eu “lista de cumparaturi”). Pe patul meu zac noua obiecte aranjate frumos:

un telefon mobil

un iPod

o umbrela (e aprilie si suntem in Anglia)

o geanta de voiaj

câteva prosoape de hârtie (mai rezistente si mai utile decât hârtia igienica)

carti de vizita (hârtie satinata, litere in relief, font Sabon: apoteoza elegantei)

o banana (pentru energie: o sursa optima de carbohidrati)

un tub de gel KY

o cutie de prezervative Trojan.

Asez obiectele de mai sus, mai putin umbrela, intr-o sacosa de nailon mica si neagra, asemanatoare celor folosite de portari. Ma spal pe dinti, fac gargara cu apa de gura si ma privesc intr-o oglinda cât mine de inalta. Arat bine; de fapt, sunt chiar prezentabil. Mai presus de toate, par curat. Port o pereche de pantaloni negri din in si o camasa cu mâneca lunga. Tocmai m-am spalat pe cap si m-am dat cu ceara modelatoare pentru par. Pantofii mei Hush Puppy stralucesc adorabil. Mi-am pus si o geaca asortata. Invârt umbrela neagra de parca as fi Quentin Crisp, aratând in oglinda ca un functionar public tipic englezesc.

E 10.49 seara. Parintii mei s-au culcat. Merg pe vârfuri prin casa intunecata. Dalele podelei scârtâie sub picioarele mele. Trec de Samuel, motanul nostru care zace in cosul lui incalzit. Clipeste spre mine suspicios, ochii ii seamana cu niste smaralde slefuite. Samuel e atotstiutor. Pisicile sunt asa, in general. Acest lucru le deosebeste de câini, care nu stiu nimic.

Inchid usa din fata cât pot de incet. Face un clic discret – la fel de discret ca planurile mele. Merg pe cararea din gradina si ma strecor pe poarta; scârtâie putin. Arunc o privire spre fereastra parintilor mei: in camera lor e intuneric.

M-am pus pe treaba.

Fragment din Daniel Davies, “Insula Voaiorilor”, in pregatire la Editura Pandora M