AVANPREMIERA / Millenium 3. Castelul din nori s-a sfaramat

Jurnalist suedez, Stieg Larsson a murit in 2004, in mod neasteptat, in urma unui crize cardiace. Cu cateva luni inainte, ii predase editorului sau trilogia MILLENNIUM, o serie de romane care aveau sa se numere, dupa disparitia sa, printre cele mai cautate si citite carti din lume. Avand o intriga irezistibila si extrem de complexa, cele trei volume de factura politista ataca teme sensibile din punct de vedere politic, precum coruptia, prostitutia, traficul de influenta. S-a spus ca moartea lui Larsson s-a datorat indraznelii sale de a dezvalui in roman informatii incomode, pe care el le detinea ca jurnalist, dar care ar fi trebuit sa ramana secrete. Volumul 3, Castelul din nori s-a sfaramat, este ultima ocazie de a ne intalni cu mult indragitele personaje ale lui Larsson: Lisbeth Salander si Mikael Blomkvist. Lisbeth nu a murit. Dar este la pat, imobilizata si in incapacitate de a comunica. Acuzatiile ce i-au fost aduse atarna extrem de greu. Existenta ei pune in pericol cel mai mare secret de stat al Suediei. Va fi oare sacrificata sau nu? An­ni­ka Gian­nini era obo­si­ta si ner­voa­sa in sea­ra zi­lei de mier­curi, cand s‑a ur­cat in tre­nul ra­pid X2000, in gara cen­tra­la din Gö­te­borg, pen­tru a se in­toar­ce la Stoc­kholm. Avea im­pre­sia ca‑si mu­ta­se do­mi­ci­liul in tren, in ul­ti­ma luna. Abia de apu­ca sa‑si mai vada fa­mi­lia. S‑a dus dupa ca­fea in va­go­nul res­ta­u­rant, apoi s‑a in­tors la lo­cul ei, des­chi­zand mapa cu no­te­le de la ul­ti­ma dis­cu­tie cu Lis­beth Sa­lan­der. Ceea ce era de fapt mo­ti­vul obo­se­lii si ener­va­rii sale. As­cun­de lu­cruri, gandi An­ni­ka Gian­nini. Idioa­ta asta mica nu‑mi spu­ne ade­va­rul. Si Mic­ke imi as­cun­de si el ceva. Nu­mai Dum­ne­zeu stie ce pun la cale. Ob­ser­va­se, de ase­me­nea, ca, desi Mic­ke si clien­ta sa nu co­mu­ni­ca­se­ra – daca era in­tr‑a­de­var asa -, exis­ta in­tre ei o in­te­le­ge­re ta­ci­ta si na­tu­ra­la. An­ni­ka nu pri­ce­pea de­spre ce era vor­ba, dar ba­nu­ia ca exis­ta ceva ce Mi­kael Blom­kvist so­co­tea ca e im­por­tant sa ra­ma­na as­cuns. Se te­mea ca era vor­ba de o ches­tiu­ne mo­ra­la, punc­tul slab al fra­te­lui ei. Era prie­ten cu Lis­beth Sa­lan­der. An­ni­ka il cu­nos­tea bine si stia ca Mi­kael era lo­ial, din­co­lo de li­mi­ta bu­nu­lui‑simt, fata de oa­me­nii pe care odata pen­tru tot­dea­u­na ii de­fi­ni­se drept prie­teni, chiar daca ami­cul in ches­tiu­ne era im­po­si­bil si se in­se­la com­plet. Ea mai stia, de ase­me­nea, ca Mi­kael pu­tea ac­cep­ta mul­te pros­tii, dar ca exis­ta o li­mi­ta care nu tre­bu­ia de­pa­si­ta. Unde se afla aceas­ta gra­ni­ta pa­rea sa va­rie­ze de la o per­soa­na la alta, insa stia ca de ca­te­va ori Mi­kael rup­se­se de­fi­ni­tiv cu per­soa­ne care pana atunci ii fu­se­se­ra prie­teni apro­piati, pen­tru ca aces­tia fa­cu­se­ra ceva ce el con­si­de­ra­se ca imo­ral sau inac­cep­ta­bil. In ase­me­nea oca­zii, de­ve­nea to­tal ri­gid. Rup­tu­ra era de­fi­ni­ti­va si nu pu­tea fi dis­cu­ta­ta. Mi­kael nu mai ras­pun­dea nici ma­car la te­le­fon, daca res­pec­ti­vul suna, ca sa‑si cea­ra ier­ta­re in ge­nunchi. Ce se pe­tre­cea in ca­pul lui, An­ni­ka pu­tea in­te­le­ge. In schimb, nu pri­ce­pea ab­so­lut de­loc ce se pe­tre­cea in min­tea lui Lis­beth Sa­lan­der. Une­ori avea im­pre­sia ca aco­lo era ne­mis­ca­re to­ta­la. Afla­se de la Mi­kael ca Lis­beth Sa­lan­der pu­tea fi ca­pri­cioa­sa si ex­trem de re­zer­va­ta fata de cei din jur. Pana in mo­men­tul in care o in­tal­ni­se, An­ni­ka cre­zu­se ca aces­ta va fi un sta­diu tre­ca­tor si ca era vor­ba doar de a‑i cas­ti­ga in­cre­de­rea. Acum insa con­sta­ta ca dupa o luna in­trea­ga – fara a so­coti pri­me­le doua sap­ta­mani, pier­du­te din ca­u­za ca Lis­beth nu avea pu­te­re sa vor­beas­ca – con­ver­sa­tia era in cea mai mare par­te un sim­plu mo­no­log. An­ni­ka mai no­ta­se si ca, in une­le pe­rioa­de, Lis­beth pa­rea sa se afle intr‑o pro­fun­da de­pre­sie si ca nu avea nici cel mai mic in­te­res pen­tru a‑si re­zol­va si­tua­tia si vi­i­to­rul. Pa­rea ca pur si sim­plu nu in­te­le­ge sau ca nu‑i pasa de fap­tul ca sin­gu­ra po­si­bi­li­ta­te a An­ni­kai de a‑i asi­gu­ra o apa­ra­re sa­tis­fa­ca­toa­re de­pin­dea de ac­ce­sul ei la fap­te. Nu pu­tea lu­cra in bez­na. Lis­beth Sa­lan­der era in­ca­pa­ta­na­ta si in­chi­sa. Fa­cea lungi pa­u­ze de gan­di­re si se ex­pri­ma foar­te exact, atunci cand spu­nea ceva. Ade­sea nu ras­pun­dea de­loc, iar une­ori ras­pun­dea brusc la o in­tre­ba­re pe care An­ni­ka i‑o pu­se­se cu ca­te­va zile in urma. In tim­pul in­te­ro­ga­to­ri­i­lor po­li­tiei, Lis­beth sta­tea ta­cu­ta in pat, pri­vind in gol. Cu o sin­gu­ra ex­cep­tie, ea nu schim­ba­se nici­un cu­vant cu po­li­tis­tii. Ex­cep­tia a fost cand Mar­cus Er­lan­der a in­tre­bat‑o ce stia in le­ga­tu­ra cu Ro­nald Nie­der­mann; atunci ea il pri­vi­se si‑i ras­pun­se­se la fie­ca­re in­tre­ba­re. De in­da­ta ce aces­ta schim­ba­se su­biec­tul, Lis­beth isi pier­du­se in­te­re­sul, pri­vind din nou in gol. An­ni­ka se as­tep­ta ca Lis­beth sa nu spu­na ni­mic po­li­tiei. Ea nu vor­bea din prin­ci­piu cu ofi­cia­li­ta­ti­le. Ceea ce in si­tua­tia ac­tu­a­la era bine. Cu toa­te ca An­ni­ka, la di­fe­ri­te oca­zii, o in­dem­na­se for­mal sa ras­pun­da la in­tre­ba­ri­le po­li­tiei, in si­nea ei era foar­te mul­tu­mi­ta de ta­ce­rea to­ta­la a clien­tei sale. Mo­ti­vul era sim­plu. Aceas­ta ta­ce­re era co­e­ren­ta. Nu con­ti­nea nici­o min­ciu­na cu care sa fie prin­sa dupa aceea si nici­un ra­tio­na­ment con­tra­dic­to­riu, care sa dea prost in sala de ju­de­ca­ta. Insa chiar daca An­ni­ka se as­tep­ta­se la ta­ce­re, era ului­ta de fap­tul ca Lis­beth era asa de ne­clin­ti­ta. In­tre pa­tru ochi, o in­tre­ba­se pe Lis­beth de ce re­fu­za cu ata­ta in­ca­pa­ta­na­re sa ras­pun­da po­li­tiei. – Vor de­for­ma ceea ce spun si imi vor fo­lo­si cu­vin­te­le im­po­tri­va mea. – Dar daca nu te ex­plici, vei fi con­dam­na­ta. – Atunci, asa va fi. Nu eu am pro­vo­cat tot ra­ha­tul asta. Daca vor sa ma con­dam­ne, nu e pro­ble­ma mea. In­ce­tul cu in­ce­tul, Lis­beth ii po­ves­ti­se aproa­pe tot ce se pe­tre­cu­se la Stal­lar­hol­men, chiar daca An­ni­ka tre­bui­se sa tra­ga de fie­ca­re cu­vant. To­tul, in afa­ra de un lu­cru. Nu ii ex­pli­ca­se cum Mag­ge Lun­din ajun­se­se sa pri­meas­ca un glont in pi­cior. Ori­cat de mult o ba­tu­se la cap, Lis­beth Sa­lan­der o pri­vea cu obraz­ni­cie, schi­tand zam­be­tul ei stramb. Po­ves­ti­se, de ase­me­nea, ce se in­tam­pla­se la Gos­se­ber­ga. Insa nu spu­se­se ni­mic de­spre mo­ti­vul pen­tru care il ur­ma­ri­se pe ta­tal ei. Ve­ni­se aco­lo ca sa‑si uci­da ta­tal – ceea ce afir­ma pro­cu­ro­rul – sau doar pen­tru a‑l con­vin­ge s‑o lase in pace? Din punct de ve­de­re ju­ri­dic, de­o­se­bi­rea era stri­ga­toa­re la cer. Atunci cand An­ni­ka abor­da su­biec­tul fos­tu­lui ei tu­to­re, avo­ca­tul Nils Bjur­man, Lis­beth de­ve­nea si mai ta­cu­ta. Obis­nui­tul ras­puns era ca nu ea il im­pus­ca­se si ca fap­tul nici nu se afla prin­tre acu­za­ti­i­le im­po­tri­va ei. Iar cand An­ni­ka ajun­gea in mie­zul de­ru­la­rii eve­ni­men­te­lor, la ro­lul doc­to­ru­lui Pe­ter Te­le­bo­rian in 1991, Lis­beth se trans­for­ma intr‑un zid com­pact de ta­ce­re. Nu va tine, con­sta­ta An­ni­ka. Daca Lis­beth nu are in­cre­de­re in mine, vom pier­de pro­ce­sul. Tre­buie sa vor­besc cu Mi­kael. Lis­beth Sa­lan­der sta­tea pe mar­gi­nea pa­tu­lui, pri­vind pe fe­reas­tra. Pu­tea ve­dea fa­ta­da de din­co­lo de par­ca­re. Se­zu­se imo­bi­la si fara sa fie de­ran­ja­ta mai mult de o ora dupa ce An­ni­ka Gian­nini se ri­di­ca­se si tran­ti­se, intr‑un ac­ces de fu­rie, usa in urma ei. O du­rea din nou ca­pul, dar nu atat de tare. In schimb, se sim­tea ne­mul­tu­mi­ta. O iri­ta An­ni­ka Gian­nini. Din punct de ve­de­re strict prac­tic, pu­tea in­te­le­ge de ce avo­ca­ta ei o ba­tea ne­con­te­nit la cap in le­ga­tu­ra cu tre­cu­tul. Dar nu avea nici­un chef sa po­ves­teas­ca de­spre sen­ti­men­te­le sau fap­te­le sale. Con­si­de­ra ca via­ta ei era trea­ba ei per­so­na­la. Nu era gre­sea­la ei ca tai­ca‑sau era un sa­dic pa­to­lo­gic si un cri­mi­nal. Nu era vina ei ca fra­te‑sau era un uci­gas in se­rie. Si, sla­va Dom­nu­lui, ni­meni nu stia ca‑i era fra­te, alt­min­teri si asta ar fi atar­nat pro­ba­bil tot pe ume­rii ei, in ex­per­ti­za psi­hia­tri­ca ce se va face mai de­vre­me sau mai tar­ziu. Nu ea ii uci­se­se pe Dag Sven­sson si pe Mia Ber­gman. Nu ea isi nu­mi­se un tu­to­re, care s‑a do­ve­dit a fi un porc care o vio­la­se. Si to­tusi, via­ta ei avea sa fie in­toar­sa pe fata si pe dos si va fi obli­ga­ta sa dea ex­pli­ca­tii si sa cea­ra ier­ta­re pen­tru fap­tul ca se apa­ra­se. Voia sa fie la­sa­ta in pace. Si, la urma ur­mei, ea era cea care va fi obli­ga­ta sa tra­ias­ca cu sine in­sasi. Nu se as­tep­ta sa‑i fie ci­ne­va prie­ten. Nesuferita de An­ni­ka Gian­nini se afla pro­ba­bil de par­tea ei, dar era o prie­te­nie pro­fe­sio­na­la, pen­tru ca ii era avo­ca­ta. Afurisitul de Kal­le Blom­kvist se afla un­de­va, afa­ra – An­ni­ka nu prea vor­bea de­spre fra­te­le ei si Lis­beth nu in­tre­ba nici­o­da­ta. Nu se as­tep­ta ca aces­ta sa faca prea mul­te efor­turi pen­tru ea, acum cand uci­de­rea lui Dag Sven­sson era re­zol­va­ta si el isi pu­tea scrie ar­ti­co­lul. Se in­tre­ba ce pa­re­re avea de­spre ea Dra­gan Ar­manski, dupa toa­te cate se in­tam­pla­se­ra. Po­tri­vit An­ni­kai Gian­nini, am­bii se pla­sa­se­ra in col­tul rin­gu­lui de par­tea ei, dar as­tea erau doar vor­be. Nu pu­teau face ni­mic ca sa‑i re­zol­ve pro­ble­me­le per­so­na­le. Se in­tre­ba ce sim­tea Mi­riam Wu pen­tru ea. Se in­tre­ba ce sim­tea ea in­sasi pen­tru pro­pria‑i per­soa­na si ajun­se­se la pa­re­rea ca pro­pria ei via­ta ii pro­vo­ca mai ales in­di­fe­ren­ta. Fu de­ran­ja­ta brusc de unul din­tre paz­ni­cii de la se­cu­ri­tate, care va­ra­se che­ia in broas­ca, dan­du‑i dru­mul doc­to­ru­lui An­ders Jo­nas­son. – Buna sea­ra, dom­ni­soa­ra Sa­lan­der. Cum te simti as­tazi? – Bine, ras­pun­se ea. Ii con­sul­ta fisa si con­sta­ta ca nu mai are fe­bra. Se obis­nui­se cu vi­zi­te­le lui, care aveau loc de ca­te­va ori pe sap­ta­ma­na. Din­tre toti oa­me­nii cu care in­tra in con­tact, era sin­gu­rul pen­tru care sim­tea o doza de in­cre­de­re. Nici­o­da­ta nu sim­ti­se c‑ar fi pri­vit‑o ciu­dat. Ve­nea in ca­me­ra ei, fle­ca­rea un mo­ment si o con­sul­ta, ca sa vada cum ii mer­ge. Nu pu­nea nici­o in­tre­ba­re de­spre Ro­nald Nie­der­mann sau Ale­xan­der Za­la­chen­ko, sau daca era ne­bu­na, sau de ce o ti­nea po­li­tia in­chi­sa. Pa­rea sa fie in­te­re­sat nu­mai de fe­lul in care func­tio­nau mus­chii ei, daca vin­de­ca­rea cre­ie­ru­lui avan­sa si cum se sim­tea in ge­ne­ral. Se tu­tu­iau de la bun in­ce­put si asta pa­rea fi­resc. In plus, co­tro­bai­se la pro­priu in cre­ie­rul ei. Ci­ne­va care ti‑a um­blat in cre­ier tre­buie tra­tat cu res­pect, cre­dea ea. Spre pro­pria sa ui­mi­re, re­a­li­za­se ca ga­sea vi­zi­te­le lui An­ders Jo­nas­son pla­cu­te, desi el o atin­gea si‑i lua tem­pe­ra­tu­ra. – E in or­di­ne daca ve­ri­fic? Facu exa­me­nul obis­nuit, pri­vin­du‑i pu­pi­le­le, as­cul­tan­du‑i res­pi­ra­tia, ma­su­ran­du‑i pul­sul si ve­ri­fi­can­du‑i ten­siu­nea. – Cum imi mer­ge? in­tre­ba ea. – Esti in mod si­gur pe cale sa te faci bine. Dar tre­buie sa lu­crezi mai se­rios cu gim­nas­ti­ca. Si in­ce­tea­za sa‑ti mai zgan­da­resti coa­ja de la cap. Doc­to­rul se opri o cli­pa. – Pot sa te in­treb ceva per­so­nal? Ea ii arun­ca o pri­vi­re. – Dra­go­nul pe care il ai ta­tuat… N‑am va­zut tot ta­tua­jul, dar con­stat ca e foar­te mare si iti aco­pe­ra o mare par­te din spa­te. De ce ti l‑ai fa­cut? – Nu l‑ai va­zut? El zambi brusc. – Vreau sa spun ca l‑am in­tre­za­rit, dar cand erai goa­la pe masa mea, eram prea ocu­pat sa opresc he­mo­ra­gii, sa scot gloan­te si al­te­le de ge­nul asta. – De ce in­trebi? – Din pura cu­rio­zi­ta­te. Lis­beth Sa­lan­der me­di­ta un mo­ment lung. In cele din urma, il privi, spu­nand: – L‑am fa­cut dintr‑un mo­tiv per­so­nal de­spre care nu vreau sa vor­besc. An­ders Jo­nas­son me­di­ta la ras­pun­sul ei si apro­ba gan­di­tor. – OK. Iar­ta‑mi in­tre­ba­rea. – Vrei sa‑l vezi? Paru ui­mit. – Si­gur. De ce nu?! Lis­beth se in­toar­se cu spa­te­le la el si isi tra­se ma­io­ul peste cap. Se ase­za ast­fel ca lu­mi­na de la fe­reas­tra sa‑i cada pe spa­te. El con­sta­ta ca dra­go­nul aco­pe­rea o por­tiu­ne mare, pe par­tea dreap­ta a spi­na­rii. In­ce­pea pe omo­plat, la ni­ve­lul uma­ru­lui si se ter­mi­na printr‑o coa­da, in par­tea de jos a sol­du­lui. Era fru­mos si fu­se­se fa­cut de o mana pro­fe­sio­nis­ta. Pa­rea o ade­va­ra­ta ope­ra de arta. Dupa un mo­ment, ea in­toar­se ca­pul. – Mul­tu­mit? – E fru­mos. Dar tre­buie sa te fi du­rut in­gro­zi­tor. – Da, re­cu­nos­cu ea. M‑a du­rut. An­ders Jo­nas­son pa­ra­si ca­me­ra lui Lis­beth Sa­lan­der vag de­con­cer­tat. Era mul­tu­mit de re­a­bi­li­ta­rea ei fi­zi­ca, dar nu re­u­sea s‑o in­te­lea­ga pe fata aceas­ta bi­za­ra. Nu aveai ne­vo­ie de vreun un mas­te­rat in psi­ho­lo­gie ca sa tragi con­clu­zia ca su­fle­tes­te nu‑i mer­gea prea bine. To­nul fata de el era ama­bil, dar plin de o ne­in­cre­de­re as­pra. In­te­le­se­se, de ase­me­nea, ca era po­li­ti­coa­sa cu res­tul per­so­na­lu­lui, dar nu sco­tea un su­net de in­da­ta ce po­li­tia ve­nea in vi­zi­ta. Era ex­trem de in­chi­sa in ca­ra­pa­cea ei si pu­nea tot tim­pul o dis­tan­ta in­tre ea si cei din jur. Po­li­tia o pu­se­se in sta­re de arest si un pro­cu­ror in­ten­tio­na s‑o acu­ze de in­cer­ca­re de omor si ra­ni­re gra­va. El se in­do­ia ca o fata asa de mica si fi­ra­va avu­se­se for­ta fi­zi­ca ne­ce­sa­ra in ase­me­nea acte de vio­len­ta, cu atat mai mult cu cat vio­len­ta era in­drep­ta­ta im­po­tri­va unor adulti. In­tre­ba­se de­spre dra­go­nul ei mai mult ca sa ga­seas­ca un su­biect per­so­nal de­spre care sa dis­cu­te. De fapt, nu era de­loc in­te­re­sat de ce se im­po­do­bi­se intr‑un fel asa de exa­ge­rat, dar pre­su­pu­nea ca, daca ale­se­se sa‑si mar­che­ze tru­pul cu un ta­tuaj asa de mare, aces­ta avea un in­te­les spe­cial pen­tru ea. Prin ur­ma­re, era un bun su­biect pen­tru a in­ce­pe o dis­cu­tie. Isi fa­cu­se obi­ceiul s‑o vi­zi­te­ze de ca­te­va ori pe sap­ta­ma­na. Vi­zi­te­le se aflau de fapt in afa­ra pro­gra­mu­lui sau si He­le­na En­drin era me­di­cul fe­tei. Insa An­ders Jo­nas­son era sef la sec­tia de tra­u­ma­to­lo­gie si era de­o­se­bit de sa­tis­fa­cut de pro­pria sa con­tri­bu­tie din sea­ra aceea, cand Lis­beth Salan­der fu­se­se adu­sa la Ur­gen­ta. Lua­se de­ci­zia po­tri­vi­ta atunci cand ho­ta­ra­se sa in­de­par­te­ze ime­diat glon­tul si, dupa cate pu­tea ju­de­ca, fata nu ra­ma­se­se cu se­che­le sub for­ma unor am­ne­zii, func­tii cor­po­ra­le di­mi­nua­te sau alte han­di­ca­puri. Daca vin­de­ca­rea va urma in ace­lasi ritm, fata va pu­tea pa­ra­si spi­ta­lul cu o ci­ca­tri­ce in pie­lea ca­pu­lui, dar fara alte com­pli­ca­tii. De­spre ci­ca­tri­ce­le din su­fle­tul ei nu pu­tea sa se pro­nun­te. S‑a in­tors la bi­ro­ul lui si a va­zut un bar­bat in cos­tum in­chis la cu­loa­re care‑l as­tep­ta, spri­ji­nit de pe­re­te, lan­ga usa. Avea pa­rul ra­va­sit, dar bar­ba in­gri­jit tun­sa. – Doc­tor Jo­nas­son? – Da. – Buna ziua, nu­me­le meu este Pe­ter Te­le­bo­rian. Sunt me­dic‑sef la cli­ni­ca psi­hia­tri­ca Sankt Ste­fan, din Up­psa­la. – A, da, va re­cu­nosc. – Per­fect. As dori sa stam pu­tin de vor­ba, daca aveti timp. An­ders Jo­nas­son a des­chis usa de la bi­ro­ul sau. – Cu ce va pot aju­ta? a in­tre­bat el. – Este vor­ba de­spre una din pa­cien­te­le dum­nea­voas­tra, Lis­beth Sa­lan­der. Tre­buie s‑o vi­zi­tez. – Hmm. In ca­zul aces­ta, tre­buie sa ce­reti apro­ba­re de la procuratura. Este in arest si vi­zi­te­le sunt in­ter­zi­se. De ase­me­nea, ori­ce vi­zi­ta tre­buie anun­ta­ta in pre­ala­bil avo­ca­tei lui Sa­lan­der… – Da, da, stiu. M‑am gan­dit ca as pu­tea evi­ta toa­ta aceas­ta bi­ro­cra­tie. Eu sunt me­dic, iar dum­nea­voas­tra pu­teti sa‑mi per­mi­teti, fara pro­ble­me, ac­ce­sul la ea pen­tru mo­ti­ve me­di­ca­le. – Da, ar pu­tea fi un mo­tiv. Dar nu in­te­leg exact le­ga­tu­ra. – Am fost timp de mai multi ani psi­hia­trul lui Lis­beth Sa­lan­der, atunci cand era in­ter­na­ta la cli­ni­ca Sankt Ste­fan din Up­psa­la. Am ur­ma­rit‑o pana ce a im­pli­nit 18 ani, cand tri­bu­na­lul i‑a dat dru­mul in so­cie­ta­te, chiar daca sub tu­te­la. Poa­te tre­buie sa amin­tesc fap­tul ca m‑am im­po­tri­vit aces­tui lu­cru. De atunci, a fost la­sa­ta sa plu­teas­ca in de­ri­va si as­tazi ve­dem re­zul­ta­tul. – In­te­leg, spu­se An­ders Jo­nas­son. – Simt in con­ti­nua­re o mare res­pon­sa­bi­li­ta­te fata de ea si, prin ur­ma­re, as vrea sa am po­si­bi­li­ta­tea sa eva­lu­ez agra­va­rea sta­rii sale in ul­ti­mii zece ani. – Agra­va­re? – In com­pa­ra­tie cu mo­men­tul in care a pri­mit in­gri­ji­re ca­li­fi­ca­ta, ca ado­les­cen­ta. M‑am gan­dit ca am pu­tea gasi o so­lu­tie po­tri­vi­ta, ca in­tre me­dici. – Apro­po, mi‑a ve­nit o idee… Poa­te ma aju­tati cu un lu­cru pe care nu‑l in­te­leg, ca in­tre me­dici. Cand a fost adu­sa la Sah­lgren­ska, i‑am fa­cut un exa­men me­di­cal ama­nun­tit. Un co­leg al meu a ce­rut sa vada fisa me­di­ca­la a lui Lis­beth Sa­lan­der. Aceas­ta era sem­na­ta de un anu­me dr. Jes­per H. Lö­der­man. – Exact. Eu am fost co­or­do­na­to­rul te­zei de doc­to­rat a lui Jes­per. – In­te­leg. Dar am ob­ser­vat ca aceas­ta an­che­ta me­di­co‑le­ga­la era te­ri­bil de vaga. – A, da? – Nu con­ti­nea nici­un diag­nos­tic si pa­rea sa fie mai cu­rand o ana­li­za con­ven­tio­na­la a unui pa­cient care re­fu­za sa vor­beas­ca. Pe­ter Te­le­bo­rian in­ce­pu sa rada. – Da, e o per­soa­na di­fi­ci­la. Dupa cum ara­ta an­che­ta, a re­fu­zat con­sec­vent sa par­ti­ci­pe la dis­cu­ti­i­le cu dr. Lö­der­man. De aceea s‑a ex­pri­mat in ter­meni atat de vagi. A pro­ce­dat co­rect. – In­te­leg. Insa re­co­man­da­rea a fost to­tusi in­ter­na­rea. – Se baza pe tre­cu­tul ei. Noi aveam o ex­pe­rien­ta to­ta­la a bo­lii, care se in­tin­dea pe mai multi ani. – Da, toc­mai asta mi‑a fost greu sa in­te­leg. Cand a fost pri­mi­ta aici, noi am in­cer­cat sa ob­ti­nem do­sa­rul de la Sankt Ste­fan. Dar inca nu l‑am pri­mit. – Imi pare rau. Este insa se­cret, con­form de­ci­ziei tri­bu­na­lu­lui. – In­te­leg. Si cum vom pu­tea aici, la Sah­lgren­ska, sa‑i dam cea mai buna in­gri­ji­re daca nu avem ac­ces la do­sa­rul ei? De fapt, noi sun­tem cei care avem acum res­pon­sa­bi­li­ta­tea me­di­ca­la pen­tru ea. – M‑am ocu­pat de ea de cand avea 12 ani si nu cred ca vreun alt me­dic din Su­e­dia cu­noas­te mai mul­te de­spre boa­la ei de­cat mine. – Care este…? – Lis­beth Sa­lan­der su­fe­ra de un grav dez­e­chi­li­bru psi­hic. Cum stiti, psi­hia­tria nu este o sti­in­ta exac­ta. Nu‑mi face pla­ce­re sa ma li­mi­tez la un diag­nos­tic pre­cis. Dar are ha­lu­ci­na­tii evi­den­te, cu ten­te pa­ra­noi­do‑schi­zo­fre­ni­ce cla­re. La aces­tea, mai tre­buie adau­ga­te pe­rioa­de­le ma­nia­co‑de­pre­si­ve si lip­sa ei to­ta­la de em­pa­tie. An­ders Jo­nas­son il cer­ce­ta pe Pe­ter Te­le­bo­rian vreo zece se­cun­de, ina­in­te de a‑si des­fa­ce mai­ni­le intr‑un gest de ne­pu­tin­ta: – Nu o sa con­test un diag­nos­tic al doc­to­ru­lui Te­le­bo­rian, dar nu v‑ati gan­dit nici­o­da­ta la ceva mai sim­plu? – Cum ar fi…? – De exem­plu sin­dro­mul As­per­ger. De acord, eu nu i‑am fa­cut un exa­men se­rios psi­hia­tric, dar daca ar fi sa ma pro­nunt pe loc, as avan­sa o for­ma de au­tism. Acest lu­cru ar ex­pli­ca in­ca­pa­ci­ta­tea ei de‑a se con­for­ma con­ven­ti­i­lor so­cia­le. – Imi pare rau, insa pa­cien­tii care su­fe­ra de sin­dro­mul As­per­ger nu obis­nuiesc sa dea foc pro­pri­i­lor pa­rinti. Cre­deti‑ma, nici­o­da­ta n‑am in­tal­nit un so­cio­pat asa de clar de­fi­nit. – Eu o con­si­der foar­te in­tro­ver­ti­ta, dar nu o so­cio­pa­ta pa­ra­noi­ca. – Este ex­trem de ma­ni­pu­la­ti­va, spu­se Pe­ter Te­le­bo­rian. Se com­por­ta in func­tie de ce vrei tu sa vezi. An­ders Jo­nas­son in­crun­ta im­per­cep­ti­bil din spran­ce­ne. Pe­ter Te­le­bo­rian ve­nea din­tr‑o­da­ta cu pa­reri to­tal opu­se ju­de­ca­tii pe care si‑o for­ma­se el de­spre Lis­beth Sa­lan­der. Caci ar fi pu­tut‑o con­si­de­ra ori­cum pe Lis­beth Sa­lan­der, dar in nici­un caz ma­ni­pu­la­toa­re. Dim­po­tri­va, era o fi­in­ta care pas­tra me­reu dis­tan­ta fata de cei din jur si nu ara­ta nici­un fel de emo­tii. In­cer­ca sa ala­tu­re aceas­ta ima­gi­ne ce­lei pe care i‑o zu­gra­vea Te­le­bo­rian. – O cu­nosti de pu­tin timp, iar in intervalul asta ra­ni­le au con­dam­nat‑o la pa­si­vi­ta­te. Eu am va­zut iz­buc­ni­ri­le ei de vio­len­ta si ura ira­tio­na­la. Am de­di­cat multi ani in­cer­ca­rii de‑a o aju­ta pe Lis­beth Sa­lan­der. De aceea sunt aici. Pro­pun o co­la­bo­ra­re in­tre Sankt Ste­fan si Sah­lgren­ska. – De­spre ce fel de co­la­bo­ra­re vor­biti? – Dum­nea­ta te ocupi de pro­ble­me­le ei fi­zi­ce si sunt con­vins ca va fi cea mai buna in­gri­ji­re pe care o poa­te avea. Insa eu simt o mare ne­li­nis­te in ceea ce pri­ves­te sta­rea ei psi­hi­ca. As dori sa in­ter­vin cat mai cu­rand po­si­bil. Sunt gata sa ofer tot aju­to­rul pe care il pot adu­ce. – In­te­leg. – Tre­buie s‑o vi­zi­tez, pen­tru a face in pri­mul rand o eva­lua­re a sta­rii ei. – In­te­leg. Din pa­ca­te, nu va pot aju­ta. – Pof­tim? – Cum am mai spus, e in sta­re de arest. Daca vreti sa in­ce­peti un tra­ta­ment psi­hia­tric, tre­buie sa va adre­sati pro­cu­ro­ru­lui Jer­vas, care de­ci­de in aceste pro­ble­me, si asta tre­buie sa se ho­ta­ras­ca de co­mun acord cu avo­ca­ta ei, An­ni­ka Gian­nini. Daca este vor­ba de­spre o ex­per­ti­za psi­hia­tri­ca le­ga­la, atunci in­stan­ta tre­buie sa va man­da­te­ze. – Toc­mai aceas­ta bi­ro­cra­tie vo­iam s‑o evit. – Si­gur, nu­mai ca eu sunt res­pon­sa­bil pen­tru ea si daca va tre­bui sa se pre­zin­te in fata unui tri­bu­nal in vi­i­to­rul apro­piat, e ne­ce­sar sa avem do­cu­men­te cla­re asu­pra tu­tu­ror ma­su­ri­lor pe care le‑am luat. In con­se­cin­ta, tre­buie sa ur­mam in­trea­ga pro­ce­du­ra bi­ro­cra­ti­ca. – In­te­leg. Atunci, pot sa va dez­va­lui ca am pri­mit deja o ce­re­re din par­tea pro­cu­ro­ru­lui Ri­chard Ek­ström din Stoc­kholm, ca sa fac o ex­per­ti­za psi­hia­tri­ca le­ga­la. Aceas­ta va avea loc in mo­men­tul pro­ce­su­lui. – Foar­te bine. Atunci veti primi au­to­ri­za­tia de a o vi­zi­ta, fara sa tre­bu­ias­ca sa in­cal­cam re­gu­la­men­tul. – Dar in vre­me ce ne pre­o­cu­pam de pro­ce­duri bi­ro­cra­ti­ce, exis­ta ris­cul ca sta­rea ei sa se in­rau­ta­teas­ca. Eu sunt in­te­re­sat doar de sa­na­ta­tea ei. – Si eu sunt, spu­se An­ders Jo­nas­son. Si, in­tre noi fie zis, pot sa va spun ca n‑am ob­ser­vat la ea nici­un semn de afec­tiu­ne psi­hi­ca. A fost ra­ni­ta grav si e in sta­re de soc. Insa nu cred in nici­un caz ca ar fi schi­zo­fre­ni­ca sau ca ar su­feri de fo­bii pa­ra­noi­ce. Doc­to­rul Pe­ter Te­le­bo­rian mai in­cer­ca o vre­me sa‑l faca pe An­ders Jo­nas­son sa‑si schim­be pa­re­rea. Cand a sfar­sit prin a in­te­le­ge ca‑si pier­dea tim­pul, s‑a ri­di­cat brusc, lu­an­du‑si adio. An­ders Jo­nas­son a ra­mas o vre­me cer­ce­tand gan­di­tor sca­u­nul pe care se­zu­se Te­le­bo­rian. Cu si­gu­ran­ta, nu era ceva ne­o­bis­nuit ca alti me­dici sa‑l con­tac­te­ze cu sfa­turi sau punc­te de ve­de­re asu­pra unui tra­ta­ment. Dar era vor­ba aproa­pe fara ex­cep­tie de pa­cienti care aveau deja un me­dic res­pon­sa­bil de tra­ta­men­tul unei afec­tiuni in curs. Nici­o­da­ta pana atunci nu i se in­tam­pla­se ca un psi­hia­tru sa ate­ri­ze­ze, ca o far­fu­rie zbu­ra­toa­re, si sa in­sis­te sa aiba ac­ces la un pa­cient pe care nu‑l mai tra­ta­se de multi ani, si in afa­ra ori­ca­ror re­guli bi­ro­cra­ti­ce. Dupa un mo­ment, An­ders Jo­nas­son si‑a pri­vit cea­sul, con­sta­tand ca era aproa­pe sap­te sea­ra. A ri­di­cat re­cep­to­rul si i‑a te­le­fo­nat Mar­ti­nei Kal­gren, psi­ho­lo­gul de gar­da pe care spi­ta­lul Sah­lgren­ska il pu­nea la dis­po­zi­tia pa­cien­ti­lor de la tra­u­ma­to­lo­gie. – Buna sea­ra. Pre­su­pun ca ai ter­mi­nat pen­tru as­tazi. Te de­ran­jez? – De­loc. Sunt aca­sa si nu fac ni­mic spe­cial. – Sunt un pic ne­du­me­rit. Ai vor­bit cu pa­cien­ta noas­tra Lis­beth Sa­lan­der. Poti sa‑mi spui care este im­pre­sia ta? – Pai, am vi­zi­tat‑o de trei ori si m‑am ofe­rit sa dis­cu­tam. Ea a re­fu­zat ama­bil, dar ho­ta­rat. – Care e pa­re­rea ta de­spre ea? – Ce vrei sa spui? – Mar­ti­na, stiu ca nu esti psi­hia­tru, dar esti o per­soa­na in­te­leap­ta si pli­na de bun‑simt. Ce pa­re­re ti‑a fa­cut? Mar­ti­na Kal­gren ezi­ta o cli­pa: – Nu sunt si­gu­ra cum sa ras­pund la in­tre­ba­re. Pri­me­le doua dati cand am va­zut‑o era in­tr‑o sta­re atat de rea, ca n‑am pu­tut sta de vor­ba cu ea. Apoi am vi­zi­tat‑o acum o sap­ta­ma­na, la ce­re­rea He­le­nei En­drin. – De ce te‑a ru­gat He­le­na s‑o vi­zi­tezi? – Lis­beth Sa­lan­der e pe cale sa se in­sa­na­to­seas­ca. Cea mai mare par­te a tim­pu­lui zace pe spa­te si pri­ves­te ta­va­nul. Doc­tor En­drin voia s‑o vad. – Si ce s‑a in­tam­plat? – I‑am spus cine sunt. Am vor­bit ca­te­va mi­nu­te. Am in­tre­bat‑o cum ii mer­ge si daca sim­te ne­vo­ia sa aiba pe ci­ne­va cu care sa vor­beas­ca. Ea a spus ca nu e ca­zul. Am in­tre­bat‑o daca as pu­tea s‑o ajut cu ceva. M‑a ru­gat sa‑i aduc un pa­chet de ti­gari. – Era iri­ta­ta sau dus­ma­noa­sa? Mar­ti­na Kar­lgren cu­ge­ta un mo­ment: – Nu, n‑as pu­tea spu­ne. Era li­nis­ti­ta, dar pas­tra o mare dis­tan­ta. Am so­co­tit ce­re­rea ei de a‑i stre­cu­ra ti­gari mai mult ca o glu­ma, de­cat ca o ce­re­re se­rioa­sa. Am in­tre­bat‑o daca voia sa ci­teas­ca ceva, daca as pu­tea sa‑i dau carti de vreun fel. Mai in­tai, nu a vrut, dar pe urma m‑a in­tre­bat daca nu aveam re­vis­te sti­in­ti­fi­ce care sa se ocu­pe de ge­ne­ti­ca si de cer­ce­tari asu­pra cre­ie­ru­lui. – De ce? – Ge­ne­ti­ca. – Ge­ne­ti­ca? – Da. I‑am spus ca exis­ta ca­te­va carti de popularizare sti­in­ti­fi­ca pe acest su­biect la bi­blio­te­ca, dar n‑a fost in­te­re­sa­ta. A spus ca ci­ti­se deja carti pe su­biec­tul asta si a nu­mit ca­te­va lu­crari, de­spre care eu n‑am au­zit nici­o­da­ta. Prin ur­ma­re, era in­te­re­sa­ta mai ales de cer­ce­ta­rea in do­me­niu. – Da? spu­se An­ders Jo­nas­son uluit. – I‑am spus ca nu avem carti atat de spe­cia­li­za­te in bi­blio­te­ca pen­tru pa­cienti – avem mai mult Phi­lip Mar­lo­we, de­cat li­te­ra­tu­ra sti­in­ti­fi­ca -, dar as pu­tea sa vad daca nu‑i ga­sesc ceva. – Ai fa­cut asta? – Am fost si am im­pru­mu­tat ca­te­va exem­pla­re din Na­tu­re si New En­gland Jo­ur­nal of Me­di­ci­ne. A fost sa­tis­fa­cu­ta si mi‑a mul­tu­mit ca m‑am de­ran­jat. – Dar as­tea sunt re­vis­te des­tul de spe­cia­li­za­te, care con­tin mai mult ar­ti­co­le sti­in­ti­fi­ce si cer­ce­ta­re pura. – Le ci­tes­te cu mare in­te­res. An­ders Jo­nas­son ra­ma­se pen­tru un scurt mo­ment fara grai. – Cum con­si­deri sta­rea ei psi­hi­ca? – E re­ti­cen­ta. Nu a dis­cu­tat ni­mic per­so­nal cu mine. – O con­si­deri bol­na­va psi­hic, ma­nia­co‑de­pre­si­va sau pa­ra­noi­ca? – Nu, de­loc. In ca­zul aces­ta, as fi dat alar­ma. De buna sea­ma, este de­o­se­bi­ta, are mari pro­ble­me si se afla intr‑o sta­re de soc. Insa e li­nis­ti­ta si la obiect, si pare sa‑si poa­ta sta­pani si­tua­tia. – Bine. – De ce in­trebi? S‑a in­tam­plat ceva? – Nu, nu s‑a in­tam­plat ni­mic. Nu­mai ca nu re­u­sesc s‑o in­te­leg.

Fragment din volumul cu acelasi titlu, in curs de aparitie la Editura Trei. Traducere din limba suedeza si note de Maria-Elena Morogan.