AVANPREMIERA / Povestea Omului Da/ Yesman

Prolog. In care aranjam scena

 

 

***

In douazeci de minute avea sa fie miezul noptii. Stateam in ploaie in fata casei unui bancher bogat din Las Vegas. Mi‑am verificat buzunarele. Aveam tot ce‑mi trebuia. Fotografiile. Cheile de la masina. Ceasul de buzunar din argint. Cel mai important, aveam arma. Fiindca mi se ceruse sa omor un om. Iar eu spusesem “da”. *** Hmm. De fapt, nu eram acolo. si nu spusesem nimic, pe bune. Iti aduci, vreau sa zic, aminte cand ti‑a cerut tie ultima oara cineva sa omori un om? Mie unul mi se intampla foarte rar. si nu‑s sigur, oricum, c‑as putea s‑o fac, ca sa fiu sincer. Daca m‑ai intreba azi daca as ucide un om pentru tine, cel mai probabil ca te‑as refuza din prima si, chiar dac‑as cere mai multe detalii, cele mai mari sanse ar fi ca decizia mea sa ramana ca n‑o fac. — Nu, as spune. Nu poti sa‑ti rezolvi problemele cu omul asta in alt mod? Si‑ai intelege cum vad eu lucrurile, ai spune Da, si ti‑as sugera sa‑l bati la sah in schimb, si‑ai pleca de‑acolo c‑o figura rusinata, dar patruns de intelepciunea mea. Ntt. Pot spune cu mana pe inima ca n‑am omorat niciodata pe cineva. Nu intentionat, oricum. si singurul motiv pentru care te‑am fortat sa‑ti imaginezi ca sunt pe punctul de‑a executa un asasinat mizerabil in Las Vegas a fost pentru a‑ti da o idee despre felul in care ar fi putut ajunge viata mea. Despre cum ar fi putut incepe povestea. Cu mine in ploaie, insarcinat cu o misiune teribila si sinistra, cu arma in mana. si eu, sa stii, urasc ploaia. si‑as arata infect cu o arma in mana. Nici n‑as indrazni sa umblu pe‑afara de unul singur, dupa miezul noptii, in Las Vegas. Ma gandesc la crima mai degraba cu dezaprobare. si, pe cuvant, habar n‑am unde isi are locul in toate astea un ceas de argint. Asa ca, din fericire, adevarata poveste nu incepe asa. Dar adevarata poveste m‑a purtat prin niste locuri ciudate, unde‑am intalnit lume ciudata care facea niste lucruri ciudate. si povestea adevarata se desfasoara pe parcursul catorva luni, nu cu multa vreme in urma. Cateva luni care mi‑au schimbat nu doar viata, ci si intreaga mea atitudine fata de viata. Ar trebui sa multumesc pur si simplu tuturor acelor oameni despre care am scris in urmatoarea suta de pagini. Numele lor sunt reale, in afara de cele cateva cazuri in care am mai schimbat cate un nume sau amanunt ca sa scutesc pe cineva de vreo jena prea din cale‑afara, sau — in cazul unei persoane chiar centrale si vitale — doar fiindca i s‑a parut c‑ar fi misto si mi‑a cerut‑o. Mai exista, ma tem, si ocaziile dubioase cu care am deplasat un eveniment intr‑un timp sau loc putintel diferit… dar asta‑i pentru binele tau. N‑as vrea sa te ia somnul. Am lucruri foarte importante de spus. Am scris cartea asta dupa ce mai intai am tinut un jurnal. Am folosit mai mult unele parti din jurnal decat pe altele, pe unele nu le‑am inclus deloc, iar altele si‑au gasit locul cuvant cu cuvant. Recomand tinerea unui jurnal. Jurnalele sunt misto. Si inca ceva: fa‑mi o favoare. In timp ce citesti cartea asta — oricat ti‑ar lua, si oriunde te‑ai apuca s‑o faci — fa‑ti o insemnare pentru fiecare din datile in care ai fi putut spune Da la ceva. si gandeste‑te unde te‑ar fi putut duce Da‑ul ala. Intr‑o buna zi s‑ar putea sa‑ti fie de folos. Arati foarte bine azi, apropo. ***  

Danny Wallace

 

Sankt Petersburg, iunie 2005

 

12 ianuarie

Am inceput acest jurnal ca sa inregistrez tot ce se intampla in viata mea. Tot ceea ce, intr‑o zi, o sa‑mi faca placere sa stiu ca am inregistrat pentru posteritate. Daca esti un istoric din viitor, te rog, nu‑ti pierde vremea cu multumiri. O sa‑ti folosesti mai bine timpul citind despre gandurile si cugetarile mele. Asadar, cu pixul in mana, iti spun, Viata: Sunt gata! Poarta‑ma incotro ti‑o fi voia!  

 

19 ianuarie

Deocamdata nimic.  

1. In care povestea incepe

 

Este de necrezut cum un simplu autobuz — un simplu autobuz rosu, londonez — poate sa‑ti schimbe viata. Evident, au fost si alte motive pentru care ce s‑a intamplat s‑a intamplat in cele din urma. Nu spun ca a fost doar din cauza autobuzului. Dar autobuzul a fost destul de sus pe lista. Sau, mai precis, barbatul care statea langa mine in autobuz. Uite‑l colea, chiar acum — frunzarindu‑si exemplarul din Evening Standard, uitandu‑se la ceasul lui negru, ieftin, la doar cateva momente dupa ce slobozise o propozitie care, fara ca el s‑o stie, avusese asupra mea un efect cu totul neasteptat. E ca intr‑unul din momentele acelea dintr‑un desen animat, cand o clipa de revelatie completa si absoluta izbeste un tantalau… un moment in care e scaldat in lumina de aur coborata din ceruri, cu fata toata numai liniste si pace, iar singurul sunet e corul vocilor a o mie de ingeri. Viata reala, desigur, nu‑i tocmai asa. Sunt intr‑un autobuz aglomerat in zona East End din Londra, pentru‑nceput, asa ca singurul lucru in care sunt scaldat e o boare neplacuta de sudoare si tuse. Dar totusi, se cheama ca‑i o epifanie. si inca zambesc din cauza a ceea ce am auzit — zambesc din cauza a ceea ce am invatat. Incep sa ma intreb daca toata lumea simte la fel. Asa ca‑mi iau inima‑n dinti si‑arunc in jur o privire furisa. Ca sa vad daca vreunul dintre tovarasii mei pasageri a fost zguduit de mesajul simplu al barbatului; mesajul lui de speranta, optimism si toate celelalte lucruri despre care nu‑mi dadusem seama ca le pierdeam din vedere. Dar n‑a fost zguduit niciunul. Nici unul pe care sa‑l vad, oricum. E‑n regula, cu toate astea. E timp si pentru ei. Fiindca barbatul asta de langa mine… barbatul asta a schimbat totul. *** — Poate era Isus, a spus Ian, punandu‑si halba la loc pe masa. Ne aflam in Yorkshire Grey si Ian era un picut beat. — Sau poate‑a fost Buddha! Ce mi‑ar placea sa‑l cunosc pe Buddha. Arata ca si cum s‑ar distra pe cinste. si gagiul asta al tau cum arata? Daca avea barba era probabil Isus, iar dac‑avea burta probabil ca era Buddha. — Avea barba, da’ nu era o barba gen Isus. — Burtica, atunci? a zis, in ochi cu ceva ce aducea a speranta adevarata. Avea burtica de Buddha? — Sunt destul de sigur ca nu era nici Buddha. Gagiul asta era indian. Il chema Medhi, sau cam asa ceva. — “Medhi” suna putin ca “Isus”. — Ba nu. Si nu era Isus. Ce sa caute Isus in Bethnal Green? — Sunt cateva magazine cu reduceri frumusele in Bethnal Green. — Isus e fiul lui Dumnezeu, Ian, nu‑i trebuie magazine cu reduceri. — Mda. Inchipuie‑ti ce bani de buzunar ai avea dac‑ai fi baiatul lui Dumnezeu. — Ian… incerc sa‑ti povestesc despre momentul care mi‑a schimbat existenta si tu ii tot tragi cu Isus intr‑un magazin unde toate costa o lira. – Scuze, da‑i inainte. Deci il avem pe gagiul asta din autobuz saptamana trecuta, care nu era o zeitate sau vreun fiu de‑al lui Dumnezeu, si mai era si faza cu jurnalul tau, nu? *** Da. Mai era si faza cu jurnalul meu. Sus pe lista, chiar sub autobuz, era jurnalul meu. Un jurnal pe care‑l incepusem doar fiindca ma temeam c‑aveam sa uit toate lucrurile minunate pe care le faceam. Toate acele intamplari uimitoare, nebunesti, confuze. Vremurile importante, vremurile fara de griji, vremurile de care aveam sa‑mi amintesc ca fiind cele mai frumoase din viata mea. Doar cand l‑am rasfoit mi‑am dat seama ca nu era nimic de uitat. Ori, mai precis, nimic de care sa merite sa‑mi amintesc. Anul trecut, lucrurile statusera altfel. Anul trecut fusese unul al aventurii. Al distractiei. Al prietenilor. Dar ajunsesem incet‑incet sa‑mi dau seama, sase luni de la inceputul noului an, ca toate povestile mele erau despre anul trecut. La fel si toate amintirile. Ma lafaiam in gloria de altadata, evocam vremurile bune. Ma rog, asta nu‑i adevarat in sens strict. Nu‑i adevarat deloc. De fapt, ma hraneam din ele. Un anumit numar de luni fusesem sub covarsitoarea impresie ca totul in viata mea era in regula. Eram un celibatar aflat in mijlocul celei de‑a treia decade din viata, care locuia intr‑unul dintre cele mai incitante orase din lume. Dar de fapt, se pare, eram un celibatar care locuia la el in apartament, in chiloti. Mi se mai intamplase o data, acest bizar sentiment al crizei de la douazeci de ani plus, dar mi se intamplase cand nu stiam in ce directie sa ma‑ndrept. Acum stiam. Ba bine ca nu. Numai ca directia era in jos. In mintea mea, eram unul dintre acei urbani londonezi tineri si ageri. In mintea mea, eram intotdeauna pe picior de plecare, aveam tot timpul un loc in care trebuia sa ajung, eram mereu pe val. Credeam ca‑s ca scos dintr‑o reclama. Credeam chiar ca am si‑o bicicleta cu motor. Nu m‑as fi putut insela mai mult. Mai ales in privinta bicicletei cu motor. Si asta aveam sa descopar cu siguranta, ajuns acasa dupa ce statusem de vorba cu barbatul din autobuz. *** Incepusem sa vorbesc cu barbatul din autobuz oarecum din intamplare. Fusese, pana in clipa aceea, o zi de lucru ca oricare alta in West End, urmata de o imbulzeala ca oricare alta la statia de metrou, in ceea ce fusese o noua incercare disperata de a evita ora de varf si de a ajunge acasa fara sa trebuiasca sa petrec un ceas intreg intr‑un tren aglomerat, cu obrajii lipiti de sfarcurile unor straini, suportand taieturi grave de la hartie de fiecare data cand dadeau pagina la cartea lor. Stateam, omul asta si cu mine, asteptand ca trenul dinspre Central Line sa ne ia din Holborn si sa ne duca in East End, cand anuntul isi facu loc bolborosind si balmajind prin difuzor. Era o alerta de securitate. Ni se cerea sa plecam. Drumul spre casa tocmai se prelungise cu o ora. Aveam sa fim deturnati si inghesuiti in autobuzele de afara si‑apoi dusi spre casa, incet ca melcul, la ora de varf, prin noaptea londoneza ploioasa, nespus de ploioasa. Barbatul si cu mine ridicaseram din sprancene unul spre celalalt si zambiseram a ce‑se‑mai‑alege‑si‑din-lumea‑asta, dar in afara de asta nu ne spuseseram o vorba unul altuia. Ne apucaseram pur si simplu sa urcam scarile si sa iesim din statie, ca niste buni si ascultatori cetateni britanici de moda veche ce eram. — O vreme numai buna pentru asa ceva! spusese barbatul, in timp ce sprintam prin ploaia ce cadea dintr‑o parte si prezentam grabiti biletele de calatorie soferului de autobuz. Am facut “ha‑ha”, probabil cu ceva mai mult ha‑haz decat ar fi fost necesar, si ne‑am alaturat maselor in clocot dinauntrul autobuzului. Dupa zece minute si trei opriri ne‑am gasit locuri, iar dupa alte zece incepuseram sa palavragim. — Incotro va‑ndreptati? intrebasem. — Aldgate, raspunsese el. Barbatul, se dovedi, era invatator. Si era pe punctul sa ma invete ceva. *** — Deci, ce te‑a invatat? a zis Ian. — Iti spun intr‑un minut. — Spune‑mi acum. Vreau sa stiu ce fel de intelepciune ti‑a impartasit, de te‑a facut sa ma convoci aici. — Nu te‑am “convocat” aici. — Mi‑ai trimis un e‑mail in care spuneai ca toata viata ta s‑a schimbat si ca ai vrea sa ne vedem mai mult. — Asta nu‑i tocmai o convocare. Mai degraba ziceam “ce parere ai de‑o halba?” — Grozav. O parere buna. Multam. Am oftat, m‑am ridicat si m‑am dus sa mai iau un rand. *** Acum, ca stau sa ma gandesc, spirala descrescatoare se declansase probabil dupa ce fusesem parasit de prietena mea, toamna trecuta. A fost un soc pentru sistem; o lovitura in plin care a schimbat pe bune situatia. Dar sa nu crezi ca sunt cu capsa pusa pe‑o fosta iubita. Asta nu‑i una din povestile alea cu obsesie si regrete si cu incerc‑sa‑fiu‑iarasi‑cu‑ea. N‑am fost niciodata genul care sa se descurce sa stea eficient la panda, lipsindu‑mi atat energia necesara, cat si un binoclu ca lumea. Doar ca, atunci cand esti parasit brusc, capeti o noua perspectiva asupra timpului. Nu spun ca cei trei ani cu Hanne au fost ani pierduti, fiindca n‑au fost; au fost minunati, calzi si plini de iubire. Spun doar ca la sfarsitul unei relatii te uiti indelung si apasat la anii care‑au trecut si zici “si‑acuma ce‑o sa mai fie?”. Asa ca am parcurs trei ani de invataminte in doua saptamani. M‑am intors in lumea angajatilor liber-profesionisti ca producator de emisiuni radio pentru BBC. Mi‑am facut o ipoteca. si un fond de pensii. Am inceput sa fac cumparaturi la Habitat si IKEA. Am experimentat paste noi si incitante. Mi‑am cumparat o strecuratoare, parfum de camera si un stilou. Am invatat sa calc. Mi‑am cumparat chiar si o planta. Multe din astea erau doar schimbari marunte. Dar in curand, aproape fara sa‑mi dau seama, am inceput sa simt o anume satisfactie de la statul in casa. S‑o lalai si sa sa‑mi fac de lucru cu tot soiul de chestii. Sa ma tolanesc, sa atipesc si sa schimb intruna canalele. Curand, nu mai voiam sa fac decat asta. si asa am ajuns genul de om care putea s‑o dea cotita la orice chestie care l‑ar fi implicat in prealabil. Care putea vedea o invitatie venind de la un kilometru si s‑o blocheze din zbor. Omul care‑ar fi schimbat bucuros o noapte la carciuma doar pentru o tara dintr‑un episod din EastEnders. Omul care trimitea un e‑mail in loc sa participe la o zi de nastere. Care trimitea un sms in loc sa sune, si care suna in loc sa faca o vizita. Am devenit omul in stare sa minta diplomatic. Omul care avea intotdeauna o scuza. Omul care spunea intotdeauna nu. Si eram absolut fericit. Absolut fericit eu, cu mine si calcatul rufelor. Absolut fericit pana in acea noapte, in acel autobuz, langa barbatul acela. *** — Bun. Deci era un barbat, a zis Ian. si stateai langa el. Pan‑aici nu‑i tocmai ceva ce‑ai putea numi o anecdota buna. — Dar ce mi‑a spus a fost important, Ian. — Da, asa se pare. Dar ce anume a spus? Ce a zis, ca sa schimbe de fapt lucrurile? Fiindca pana acum stiu doar ca un barbat ti‑a spus tie ceva. — Ai rabdare. — A zis el “ai rabdare?” — Nu, asta am zis eu acum. El a zis ceva mult mai important. — Bine, dar ce? *** Prietenii mei observasera asta primii. Observasera ca ma schimbasem, sau ca nu mai eram prin preajma la fel de des pe cat obisnuiam altadata, sau pur si simplu ca ziceam “nu” de mult mai multe ori. Mai erau noptile aiurite de la carciuma, evident, si cadeam intotdeauna de acord ca ar trebui sa facem asta mai des, numai ca niciodata nu parea sa fie noaptea potrivita. Eram prea obosit sau era ceva ce‑as fi vrut sa urmaresc la televizor sau simteam c‑as prefera sa stau singur. Nu‑mi puteam da seama ce se petrece exact. Dar nu ma facea trist — asta era dubios. Nu in timp ce se intampla, cel putin. M‑am intristat doar cand mi‑am dat seama de efectul pe care‑l avea chestia asupra prieteniilor mele; asupra prietenilor pe care‑i lasam balta, ii iritam, ii dezamageam sau chiar ii pierdeam. Dar pe vremea aceea pur si simplu nu observam toate astea. Partea trista e ca sa spun “nu” devenise un obicei. *** — A! stiam eu! a zis Ian, cu degetul pironit parca putintel prea aproape de fata mea. stiam ca inventezi scuze tot timpul! — Stiu. Si‑mi pare rau. — In seara aia cand ai zis ca nu poti veni fiindca ai castigat un concurs ca sa‑l intalnesti pe Lionel Richie, atunci a fost o pacaleala? — Da. — Dar atunci cand nu puteai sa iesi fiindca ai zis ca ai facut din greseala entorsa la toate articulatiile de la picior? — Aceea a fost in mod evident o minciuna. si imi pare rau. Dar gata cu scuzele. Pe cuvant, Ian, sunt alt om acum. — Doamne, Dan… in noaptea aia, cand am trimis‑o pe Hanne pe la tine, te‑ai facut foc si para cand a insinuat doar ca inventezi scuze! *** Ian incepuse sa se ingrijoreze ca nu mai ies indeajuns din casa. Asa ca se decisese sa ia problema pe cont propriu. Tot la doua zile aparea cate o idee noua, invitatie sau propunere pentru o seara in oras. Imi trimisese e‑mailuri, sms‑uri si lasase pe robot mesaje morocanoase. — Danny, spuneau mesajele, stiu ca esti acolo. Cum de stiu ca esti acolo? Fiindca esti tot timpul acolo. Nu ridici receptorul fiindca te temi c‑o sa te invit la o iesire, lucru pe care oricum o sa‑l fac. O sa fim la bar de la opt incolo. Astept cu nerabdare sa primesc sms‑ul standard unde zici ca nu poti s‑ajungi, ca‑ti pare rau si ca sa ne distram. Pa. Dupa care ma apucam s‑o fac pe interesantul si‑i dadeam un mesaj, zicand NU‑S IN CAS~ DE FAPT. SUNT PRIN ORAS, DAR NU POT S‑AJUNG, IMI PARE RaU, DISTRACTIE PL~CUT~. Apoi imi dadeam seama ca el lasase mesajul pe telefonul de acasa, si ca sa‑l fi auzit ar fi trebuit sa fiu inauntru. Dupa care ma inroseam si el imi scria alt mesaj in care ma facea labagiu. Dar intr‑o seara Ian se repezise la Hanne si‑i impartasise ingrijorarile lui. In seara aia de vineri ea aparuse pe la noua sau zece, neanuntata si in mana cu o sticla de vin. — Deci care‑i treaba? a zis, folosindu‑si mainile ca sa scuture niste orez slinos de pe canapea si asezandu‑se. — Cum adica? — Tu. Ce s‑a intamplat cu tine? Hanne a umput niste pahare cata vreme am cugetat la intrebarea ei. Nu stiam ce vrea sa spuna. M‑am cercetat in oglinda ca sa vad daca era posibil sa mi se fi intamplat ceva. Poate ca cineva imi pictase un tigru pe fata, sau imi legase baloane de urechi. — Nimic nu s‑a intamplat cu mine, Hanne. — Pai da, cred ca asta‑i adevarat. — A? — Ce vreau sa zic, Dan, e ca nimic nu s‑a intamplat cu tine. Nimic, se pare, nu se mai intampla. Prietenii tai sunt ingrijorati. Pe unde‑ai umblat in ultimele sase luni? — Aici, am zis, incurcat. Chiar aici am fost! — Exact. Ai fost aici. Unde erai la ziua lui Steve? — Eram… ocupat! am mintit, incercand cu disperare sa‑mi amintesc ce motivatie folosisem pe‑atunci. Am fost la o expozitie despre Femei si Razboi. N‑am spus niciodata ca scuzele erau si bune. — Bun. Si pe unde erai cand toti ceilalti erau la petrecerea de burlac a lui Tom? — Din nou — ocupat. Sunt foarte ocupat, Hanne. Uita‑te la mine. Nu stiu de ce i‑am cerut lui Hanne sa se uite la mine. Nu‑i ca si cum as fi aratat cine stie ce ocupat. Eram doar un tip stand in picioare. — Nu esti mai ocupat decat prietenii tai. Toti avem slujbe, Dan, dar gasim cu totii timp sa facem si alte lucruri. Te‑ai rupt complet si suntem ingrijorati. Nu te mai distrezi. — Ba da! Ma distrez de minune! si ma distrez de minune cu noile mele hobby‑uri! — Cum ar fi? M‑am straduit teribil sa gasesc un raspuns. Sigur ca ma distram! Normal ca asta faceam! Doar ca nu‑mi venea in cap nici un exemplu chiar acum. Hanne ma pusese in dificultate, asta era tot. Dar trebuie sa fi fost ceva care‑mi facea placere. — Apreciez… painea prajita. — Apreciezi painea prajita, a zis Hanne careia, fiindca‑i norvegianca, ii place sa fie pragmatica. — Da, dar nu numai painea prajita, am zis, defensiv. Si alte lucruri. — Cum ar fi? Mintea a inceput sa‑mi umble la turatie maxima. Ce mai era distractiv pe lume? — Parcurile de distractie tematice. — Chiar asa, a zis Hanne. Sa‑nteleg ca ai mancat paine prajita si te‑ai dus prin parcuri tematice, asa‑i? — Da. — Vreme de sase luni. — Cand si cand. — Urasti parcurile de distractie, a zis. Si in ce parcuri anume? — Cum? — In ce parcuri de distractie te‑ai dus? Cred ca se prinsese cum sta treaba cu mine. Mi‑am rotit privirea prin camera, cautand cu disperare inspiratia. — Raftul… Aventurii. — Poftim? Mi‑am dres vocea. — Raftul Aventurii.  

— Raftul Aventurii?

— Mda. Hanne a luat o gura din vinul ei. Si eu la fel. Din vinul meu, vreau sa spun, nu din al ei. Daca luam o gura din vinul ei as fi stricat atmosfera. — Si altele? a zis in cele din urma. Puteam sa‑mi dau seama ca se gandea c‑o sa se amuze prinzandu‑ma cu minciuna. — Sau a fost doar Raftul Aventurii? *** — Deci ai inventat si Raftul Aventurii! Stiam eu! a zis Ian. — Normal ca am inventat si Raftul Aventurii! Cate aventuri crezi ca poti sa ai cu un raft? — N‑am putut gasi nimic despre el pe internet. Hanne stia si ea ca minteai, iti dai seama. — Banuiesc ca probabil asa era, am zis. — Si dupa aceea ce s‑a intamplat? *** — Are legatura cu noi, Dan? a zis Hanne, adunandu‑si lucrurile pe hol. Fiindca ne‑am despartit? Nu stiam ce sa spun. Asa ca n‑am spus absolut nimic. — Pur si simplu am impresia ca faci toate lucrurile alea pe care altadata mi‑ar fi placut la nebunie sa le faci… slujba, creditul ipotecar, statul mai mult prin casa… doar nu faci astea… pentru mine, nu? Am zambit cu blandete. — Nu, Hanne. Nu‑ti face griji. — Fiindca stii, acuma, daca ne‑am despartit, poti sa faci toate lucrurile care ma calcau pe nervi altadata, nu? Poti sa vii beat de cate ori ai chef si poti sa faci cate actiuni prostesti vrei, cu baietii. — N‑are legatura cu noi, Hanne… — Fiindca stii ca, doar fiindca te‑ai schimbat, asta nu inseamna ca o sa fim impreuna iarasi, asa‑i? — Stiu. — Chiar si daca ai cumparat sapun lichid pentru baie. — Stiu, am zis. — Si nu poti drege o relatie cu un zdrobitor de usturoi. — Asta‑i un proverb norvegian? — Nu. Ma refer la zdrobitorul cel nou de usturoi din bucatarie. — Nici nu stiam ca‑i un zdrobitor de usturoi. Si nu, stiu ca nu poti drege o relatie cu un zdrobitor de usturoi. Ca sa fiu sincer, nu stiu nici macar cum faci sa zdrobesti usturoiul cu asa ceva. — Bine, atunci, a zis Hanne, deschizand usa sa plece. Dar fii atent. Ar trebui sa te straduiesti mai mult. E vremea sa te‑ntorci acolo printre noi. E vremea sa te opresti din inventat scuze si din zis nu la toata lumea. Fiindca nu le spui nu doar prietenilor — iti spui nu tie insuti. M‑am oprit o secunda, sa pun ghilimelele.  

— Dawson’s Creek?

— Mda, a zis Hanne. — Pa. — Pa. *** — Uite ce, Dan, a zis Ian. Ai de gand sa‑mi spui odata ce curu’ meu ti‑a spus gagiul ala din autobuz, sau sa‑mi stabilesc alta intalnire? — Bine, o sa‑ti spun. Mi‑am pus halba pe masa si l‑am privit pe Ian in ochi. — A zis: “Spune Da mai des”. Mi‑am apucat din nou halba si‑am luat un gat. Am ridicat din sprancene ca sa‑i arat lui Ian ca ar trebui sa fie impresionat, dar din vreun motiv anume parea sa astepte mai mult. Asta‑i problema cu generatia MTV. Niciodata satisfacuti. — Asta‑i tot? a zis. “Spune Da mai des”? — Mda, am zis, zambind. Asta‑i tot. *** Propozitia asta ii iesise pe gura ca si cum ar fi spus‑o toata viata lui. — Spune Da mai des. — Spune Da mai des, repetasem. Trei vorbulite cu o asemenea putere. — Oamenii lipsiti de pasiune sunt cei care spun intotdeauna nu, zisese el cu cateva momente inainte, si, zguduit, ma intorsesem spre el sa ascult. — Dar cei mai fericiti oameni sunt cei care inteleg ca lucrurile bune se petrec atunci cand le permitem noi sa se petreaca. Si asta a fost tot. Doar atata a trebuit pentru ca viata sa mi se dea peste cap. Cateva cuvinte pompoase spuse de un om complet si absolut strain. Un necunoscut din autobuz. si inca unul barbos. Asta se ridica impotriva a tot ce pretuiam ca fiind adevarat. Daca mi se bagase in cap vreo lectie cand eram mic, atunci lectia fusese sa nu ascult niciodata de un necunoscut cu barba. O sa fiu cinstit; a fost un moment destul de bizar pentru mine. M‑am simtit ca pustiul din Karate Kid stand pe langa domnul Miyage. Acuma sporovaiam aiurea despre una-alta, despre ce facuseram in timpul saptamanii si, cat ai clipi, barbatul asta slab si cu barba aruncase o bomba filosofica. Nu mi‑am putut da seama daca a fost o simpla coincidenta. Daca vorbele lui imi erau adresate intr‑adevar mie, daca aveau o legatura reala cu conversatia noastra ori daca erau doar bolboroseli aruncate de‑un individ oarecare intr‑un autobuz. Daca as fi avut alta dispozitie as fi putut sa rad de cuvintele astea, sa‑mi ingrop capul in ziar sau sa‑l ignor politicos. Dar din cauza ingrijorarii prietenilor mei si cu toate cate se intamplasera — sau, intr‑un fel, toate cate nu se intamplasera — vorbele au capatat o rezonanta ciudata, importanta.  

Spune Da mai des.

Si atunci am avut momentul de revelatie. — ~sta‑i cel mai prost si mai tampit lucru pe care l‑am auzit vreodata, sa‑mi bag, a zis Ian, diplomat ca intotdeauna. Un gagiu beat din autobuz mormaie ceva fara legatura cu nimic si tu pretinzi ca ti‑a schimbat viata? Rahat. De ce pe mine nu ma asculti niciodata cand sunt beat? — Fiindca atunci cand esti beat vorbesti de obicei despre cum sa ne cumparam noi o rulota si sa ne mutam la Dorset. — Pai ar trebui, gandeste‑te numai la… — Si, oricum, nu era beat. Vorbiseram despre chestiile pe care le facuseram in timpul saptamanii. Parea foarte interesat. — Si ce i‑ai spus? — I‑am spus ca am stat la greu in casa. Ca n‑am facut cine stie ce. Ca m‑am culcat devreme. — Si asta a fost tot? — Cam tot. Si fusese. Faza in respectiva chestiune era ca barbatul n‑avusese probabil nici un habar despre impactul cuvintelor lui. Eram cu siguranta o persoana care voia sa ia o decizie; care in adancul lui voia sa schimbe ceva. Vorbele lui fusesera doar catalizatorul care imi daduse impulsul sa intru in actiune. As fi vrut sa pot pretinde ca fusese un saman, sau vreun fel de model spiritual trimis in viata mea in momentul acela ca sa ma impinga peste margine. Dar oricat de mult mi‑ar fi placut sa cred una ca asta, de fapt tipul era, probabil, doar un gagiu intr‑un autobuz. Exact ca urmatorul tip langa care‑o sa stai tu in autobuz. Doar ca vorbaret. si intelept. — Nu prea mi se pare ca seamana mult cu Isus, a zis Ian. Daca nu punem la socoteala barba. — N‑am zis niciodata c‑ar fi Isus! — Sau Buddha, daca veni vorba. Buddha probabil ca doar ar fi zambit o gramada. Sau te‑ar fi dus la un restaurant dragut. Asta‑i treaba cu Buddha, stie cum sa se simta bine. — Ian, asculta. Nu era Isus. Nici Buddha. Era doar un tip din autobuz. — Atunci de ce‑l iei asa de‑n serios? — Pentru ca a avut dreptate. si tu ai avut. si Hanne a avut dreptate. Dar faza e ca nici unul dintre voi nu stie in ce fel a avut dreptate! — Adica ce spui tu? Doar ca o sa te apuci sa spui Da mai des? Ce sa spun, ditamai anuntul. — Am de gand sa spun Da la totul. — La totul? Cum adica totul? — Adica o sa zic Da la orice de acum inainte. Ian parea socat. — Si cand incepi? — Tocmai asta‑i chestia, am zis, terminandu‑mi halba si privindu‑l tinta in ochi. Am inceput deja.  

Din volumul aflat in pregatire la Editura Trei. Traducere din engleza de Bogdan Perdivara.